Răspundem cititorilor
Al. Cuibus – „elev la colegiul național (sic!) «George Barițiu» din Cluj-Napoca“, ne scrie: „Vă voi trimite câteva (trei) poezii pe care le-am scris în decursul timpului și pe care aș vrea să le public în cadrul (sic!) revistei dv. Dacă doriți să mă contactați…“ Nu, nu prea suntem tentați să-l contactăm pe foarte tânărul aspirant la poezie, din motivul simplu că nu știe să ni se adreseze cum se cuvine. Nu de politețe e vorba, ci de necunoașterea regulilor elementare de corespondență. Viitorul verbului – „vă voi trimite“ – e fără rost câtă vreme poeziile ni le-a trimis deja. „Vreau să public“ nu e tocmai formularea potrivită, ca să nu vorbim de modestie. Iar precizarea că „sunt scrise de-a lungul timpului“, dat fiind că autorul are probabil 16-17 ani, este de-a binelea amuzantă. Poeziile sunt ale unui începător, îndrăgostit de Eminescu. Îi recomandăm să citească multă, multă poezie, din toate epocile, și abia apoi să scrie.
Mihai Zota – a publicat o „carte de cugetări, maxime“ dar nu cunoaște „valoarea ei din punct de vedere literar“ și ar dori să ne-o trimită „pentru o evaluare“. Nu suntem bijutieri, nici la figurat și, cu atât mai puțin, la propriu. Nu e cazul să vă luați după personajul lui Balzac care făcea proză fără să știe ce face.
Ion Calotă – ne trimite o poezie spre publicare în RL, „cu speranța că astfel voi debuta în această prestigioasă publicație“. Mulțumim pentru apreciere. Îi recomandăm colegial să mai scrie și alte poezii. Până atunci, ne pare rău, dar va trebui să-și amâne debutul. În RL, cel puțin.
Florin Chivoci – face o paralelă cam forțață între „atmosfera din satul Siliștea-Gumești de după război și ascensiunea nefastă pe scena vieții politice din ultimii ani a unui partid cu agendă extremistă“. Se referă la AUR. Ce bine ar fi dacă „spiritul agresiv“ al AUR ar semăna cu aproape idilicele conflicte din Moromeții de imediat după 1944! Trăim într-o epocă foarte diferită de aceea din romanul lui Preda.
Dumitru Sîrghie – îi consideră, într-un articol pe care ni l-a trimis spre publicare, pe Urmuz și pe Nichifor Crainic Doi opuși inseparabili. Despre opoziția dintre cei doi ne convinge, cu atât mai ușor, cu cât ține de evidență. Despre inseparabilitate, nu ne convinge deloc. Nu putem publica textul doar pe jumătate.
Vlad Neagoe – ne roagă să publicăm „toate aceste (de fapt, trei!) capodopere inspirate de Duhul Sfânt, care se uită atent la voi. Refuzul atrage o mare afurisenie pe capul vostru“. Temându-ne de afurisenie și încercând să nu cadă pe capul nostru, publicăm un pasaj din Poeme la rubrica Rebut de la pagina 18 a numărului de față.
Daniela Enache – așteptăm manuscrisul.
Mihai Spătariu – ne atrage atenția asupra nerespectării de către unii dintre colaboratorii noștri a normelor ortografice ale Academiei. Motivul este că, la data reglementării normelor, Academia nu avea drept de legislație, din care cauză normele au fost respectate ad libitum. Cu ocazia recentului plen al Academiei, a fost pusă în dezbatere o corectare a unor capitole din Lege (nu chiar o Lege nouă, imposibil de trecut în acest moment prin Parlament), între care și acela privind ortografia. Eu însumi am propus câteva modificări, de exemplu, reintroducerea apostrofului sau folosirea lui î nu numai în cazul infinitivului verbelor de conjugarea a patra, ci și în cazul participiului sau al substantivului derivat. A rămas să găsim o soluție de a aplica o lege care nu comportă sancțiuni când e încălcată. Nu cred că e bine să urmăm exemplul dnei Meloni, premierul Italiei, care a sugerat aplicarea de amenzi în valoare de mii de euro pentru cei care recurg în limbajul public la anglicisme. (N.M.)
Câteva precizări și constatări
De când am inițiat rubrica alăturată, Răspundem cititorilor, am făcut câteva constatări. Vreau să spun din capul locului că mă bucură numărul mare de cititori care ni se adresează. Vreau totodată să adaug că, în intenția mea, rubrica nu trebuia să fie o Poștă a redacției, ca aceea ținută mai demult de Constanța Buzea și mai de curând de Horia Gârbea. Există reviste mai potrivite decât Rl pentru a răspunde începătorilor într-ale literaturii, de pildă, „Luceafărul de dimineață“, publicație destinată de la început descoperirii de noi talente. Din acest motiv, am ales să răspund doar unora dintre acele mesaje, nu le pot onora pe toate, care vin din partea unor autori de volume publicate și comentate de către critică, doritori să fie colaboratori ai noștri. Totuși, dat fiind numărul mare de autori încă nedebutați care ne solicită, am răspuns, din când în când, și unora dintre ei. Acestea sunt precizările pe care doresc să le fac. Constatările care urmează nu se referă atât la valoarea poeziilor sau a prozelor, cât la textele însoțitoare. În puține cazuri, acestea au constat în CV-uri și în liste de cărți. În majoritatea cazurilor, textele cu pricina sunt scurte și exprimă dorința autorilor de a fi publicați. Citindu-le cu atenție, am constatat câteva lucruri. Mulți dintre cei care ne scriu nu știu de fapt cui se adresează, considerându-ne fie o editură, fie o fundație, fie o firmă de evaluare, întrebându-ne uneori și ce tarife practicăm. Îi informez pe această cale, că Rl este o revistă de cultură care plătește drepturi de autor și nu pretinde nicio contribuție bănească din partea autorilor. Nu știu alții cum sunt, dar în ce ne privește, lucrurile așa stau. În al doilea rând, am constatat că destui dintre cei care doresc să fie publicați în Rl nu citesc revista. S-a întâmplat să fim solicitați să le expediem fericiților aleși numărul în care apar textele lor. În al treilea rând, recunosc fără nicio plăcere, textele însoțitoare sunt, în general, prost concepute și scrise. Multe, prea multe, par redactate de necunoscători ai celor mai elementare reguli de corespondență. Pe vremuri învățam de prin clasa a V-a cum se redactează o scrisoare. Nu știu cum este acum, dar e clar că autorii mesajelor n-au prea dat importanță temei cu pricina. În definitiv, tinerii nu mai știu ce este o scrisoare. SMS-urile le sunt suficiente. În ce-i privește pe adulți, ei au o problemă cu acceptarea refuzului de a fi publicați. Am primit nu numai învinuiri de incompetență (oare de ce ne solicită părerea cei care nu cred în noi?), dar și amenințări cu justiția. În fine, tonul multor scrisorele sună inadecvat, nepotrivit, într-un limbaj prezumțios-primitiv, nu rareori ridicol și cu greșeli de gramatică sau de ortografie. Astfel de situații ne dezarmează și ne fac să ne îndoim de viitorul aspiranților la statutul de scriitor. O anumită incultură generală a celor care ne scriu mă pune serios pe gânduri: nu-mi este clar viitorul celor care scriu poezie, dar nu citesc poezie. Indiferent de vârstă sau de numărul cărților publicate. (N.M.)
Că nu aruncăm cu vorbe!
„Contemporanul“ din aprilie continuă serialul convorbirilor lui Nicolae Breban cu Constantin Iftime, reluate din ediția a doua a volumului Confesiuni violente. E vorba despre Cazuri de disidență reală din România comunistă: Goma, Ivasiuc. În ciuda subiectivității binecunoscute a romancierului, confesiunile lui sunt, în general, corecte, iar protagoniștii sunt portretizați cu simpatie. Ivasiuc are parte de câteva aprecieri pline de căldură și, pot depune mărturie, absolut meritate: „A fost unul din cele mai contradictorii spirite din câte am întâlnit. Uneori l-am comparat cu Camil Petrescu. Avea acea fulguranță de geniu. A fost printre puținii oameni inteligenți pe care i-am întâlnit în viața mea. Oamenii inteligenți sunt foarte rari. […] Întâlnim oameni deștepți, dar nu inteligenți. Inteligent este cel care […] gândește cu capul lui. […] Ivasiuc gândea cu capul lui, era un fenomen, un om de o inteligență nativă excepțională, un om citit.“ Din păcate, după ce reamintește faptul că Ivasiuc făcuse șapte ani de închisoare, Breban urmează așa: „E adevărat că în pușcărie se pare că a cedat.“ O frază contradictorie, care ar merge în gura unui personaj al romancierului, dar nu în gura romancierului însuși, fie și când face parte dintr-un volum cu caracter memorialistic. Ceea ce urmează este însă inacceptabil: „Foștii lui colegi de pușcărie, Paleologu, Goma, lucrau în fabrici și făceau salahorie, iar el a fost angajat la ambasada americană, la secția de presă. Probabil cu avizul externelor și al internelor.“ Și ca un corolar: „E adevărat, în pușcărie se zice că a fost turnător.“ Cu se pare ori se zice nu poți susține totodată că e adevărat. Dar, în definitiv, nu de speculații (filo)logice e vorba, ci de fapte. Istoria reală cu Ambasada americană au știut-o puțini chiar și acum șaizeci de ani. Astăzi o mai știu doar eu. Cum numele persoanelor aflate atunci în jurul lui Ivasiuc nu mai spun nimic cititorului de astăzi, nu mi se pare potrivit să le evoc mărturiile, nici măcar aceea a lui Ivasiuc însuși. În orice caz, e cu totul fals că Ivasiuc ar fi primit avizul externelor și al internelor, cum afirmă Breban, care nici nu l-a cunoscut personal pe vremea aceea. Cât privește rumorile legate de „turnătoriile“ lui, întreținute de Goma, între alții, ele datează de la începutul anilor 1970 și sunt legate de refuzul lui Marin Preda de a-i publica lui Goma o carte în care exista un episod referitor la Ceaușescu (care nu era numit, bineînțeles) împușcând cu mâna lui țărani refractari la colectivizare. Ivasiuc doar i-a comunicat lui Goma refuzul. Goma a pretins ulterior că i s-a dat să citească la Securitate o scrisoare adresată de Ivasiuc instituției cu pricina în care îl „turna“ pentru a fi folosit în roman episodul cu Ceaușescu. Scrisoare care n-a ieșit niciodată la iveală, deși Ioana Diaconescu a citit Dosarul lui Ivasiuc și a publicat lungi pasaje în Rl, Dosar care nu conține, de altfel, nimic despre colaborarea scriitorului cu Securitatea. Îmi pare rău că Breban aruncă în acest fel cu vorbele. (N.M.)
Rebut
Ca să scăpăm de afurisenia pe care o abate asupra capului nostru Vlad Neagoe, în caz că nu-i apreciem versurile, iată, publicăm, după cum i-am promis, câteva dintre ele: „Căzută rușinos vampa/de pe scaun cu boala în suflet/cu îngerul satanic între picioare/izvora pe buze un zâmbet/inepuizabil pe spațiul unei lacrimi/strălucea dorința i se ridica/ până la cer un imn negru e viața/noastră nu pătrunde în spațiu/ci se destramă în vibrații joase/în gemetele vampei așteptând/ca cineva să se cațăre pe pântecele ei/se dezumaniza văzând cu ochii/devenea ca hârtia aprinsă la un colț.“ Nu pretindem că am înțeles ce spune autorul, dar ne exprimăm speranța că, publicându-l, nu ne va mai blestema.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius