Răspundem cititorilor
Julien Tănase îmi adresează o lungă scrisoare, compusă din trei părți distincte. Prima parte este un fel de C.V., în care autorul își prezintă cariera de „detectiv particular și polițist sub acoperire în rețelele de Crimă Organizată“, urmarea fiind că „pe capul meu, lumea interlopă puseseră (reproduc peste tot textul autorului – n.m.) un premiu și sătul de corupția din Ministerul de Interne, am vrut să devin persoană publică, ca să-mi pot salva viața“. Așa că s-a apucat de scris literatură. „Primul roman, Agentul Edward, între a fi și a nu fi, afirm fără nicio ezitare că mi-a salvat viața, mie și familiei mele […] Datorită cărții scrise și publicate la editura ALL, carte la lansarea căreia au participat scriitorul Haralamb Zincă și politologul Dan Pavel, și care a deschis colecția «Pisica Neagră», colecție inaugurată la acea vreme, de regretatul editor Augustin Frățilă, în final am reușit să scap de urmările unui trecut în care nu făcusem altceva decât să mă lupt contra corupției etc.“ De scăpat, n-a scăpat totuși, după cum recunoaște el însuși: în urma publicării cărții Jurnalist…made în România, „la nici o lună de zile, am fost arestat pentru 45 de zile“. Motivul a fost, bineînțeles, acela că în carte denunța corupția din politica românească „în cârdășie cu noi, presa“. Între timp, J.T. devenise jurnalist și patron al mai multor publicații din Tg. Mureș. Partea a doua a scrisorii se referă la activitatea literară și jurnalistică. Și aceasta, s-ar părea, mai romanescă decât romanele. În partea a treia, lucrurile își schimbă caracterul. Nu ne mai desfată cu personaje și întâmplări de roman, ci arată cu degetul spre corupția din instituțiile de cultură, între care Uniunea Scriitorilor și Filialele ei. Respins, dacă am înțeles bine, de două dintre acestea din urmă, J.T. le denunță (ați citit bine!) pentru practici dubioase și interesate. Vezi bine, scriitorii din „generația mai în vârstă, care, pentru că USR le oferă un venit suplimentar la pensia primită de la stat, ca să nu se strice treaba asta, au făcut o adevărată frondă împotriva intrării scriitorilor mai «tineri»“ etc. În legătură cu poetele tinere doritoare să intre în USR, „aflu că au fost cazuri (când) au fost nevoite să facă diverse compromisuri sau jignite pentru că și-au dorit acest deziderat“. (Până și editurile ar fi „ajuns să trăiască doar din tipărirea cărților scriitorilor care își plătesc cartea“.) În ciuda acestei oribile păreri despre USR, autorul scrisorii ține morțiș să-i devină membru, cu atât mai mult cu cât este „o persoană pe care nu interesează pensia primită“, căci „am destui bani“, pentru ca, eventual, „să plătesc serviciile oricărui critic care îmi va citi cărțile și mi le va recenza […], doar ca să nu mai fiu nevoit să tot caut de unul singur, critici literari și reviste literare, bătând pe la ușile oamenilor, de nebun“. Abia acum înțeleg care este scopul principal al scrisorii: J.T. ar vrea să afle de la mine dacă „există vreo posibilitate“ să-l scutesc de acest calvar, recomandându-i „niște personalități, care mă pot ajuta“. Nu-mi dau seama ce fel de scriitor sau jurnalist este J.T., dacă e capabil să aștearnă pe hârtia profesiei sale astfel de acuzații nefondate și de solicitări aflate în afara oricărui criteriu de moralitate. Nu-mi pot da seama, deși am mai întâlnit cazuri, nici de ce J.T. dorește să devină membru al unei bresle pe care o consideră coruptă, tocmai el, luptătorul de-o viață, cu arma și deopotrivă cu pixul în mână, contra corupției din societatea românească. De un lucru sunt sigur: J.T. e în stare să dea vina pe oricine pentru insuccesul său, fără a-și pune nicio clipă întrebarea dacă nu cumva vina aparține lipsei de valoare a romanelor sale. Știu, e o întrebare foarte grea, pe care și-o pun exclusiv scriitorii adevărați. (N.M.)
Politică și vulgaritate
Cu oarecare timp în urmă, nu mai țin minte când, tineretul liberal a pus la cale, la încheierea unui seminar politic, o petrecere nocturnă la care s-au strigat, pe muzică de manele, dedicații vulgare la adresa unor adversari politici. Conducerea PNL s-a dezis de petrecăreți, printre care și un lider al partidului, adoptând sancțiuni. Recent, o petrecere similară a avut loc la încheierea unui seminar al tinerilor pesediști, pe aceeași muzică de manele și cu aceleași dedicații vulgare. Deocamdată conducerea PSD n-a avut nicio reacție. Ciudat este nu numai faptul că, în cazul din urmă, dedicațiile nu-i vizau pe adversarii partidului, ci pe unii dintre liderii proprii, inclusiv pe președintele partidului, dar că erau de-a dreptul obscene. Ireproductibile. Între alții, de exemplu, era vizat ministrul Culturii. Aș fi curios să știu cum le-au luat adresanții, mai ales ministrul Culturii, dat fiind nivelul lor cultural foarte scăzut, ca să nu zicem inexistent. În ce-i privește pe tinerii petrecăreți, ei păreau convinși că dedicațiile sunt flatante. Nouă ni s-au părut alarmante, fiind vorba de viitoarea clasă politică. S-au găsit și comentatori care i-au scuzat pe juniorii partidului: sunt și ei tineri și simt nevoia să se și mai distreze după trei zile de intensă activitate (intelectuală, firește), în care s-au străduit să învețe politică. Ne e teamă ca politica pe care au învățat-o peste zi să nu aibă același nivel intelectual ca distracția de peste noapte și ca politicienii de ambe sexe de mâine să conducă țara românească pe ritm de manele și cu lozinci obscene. (N.M.)
Procesul comunismului
Ideea unui proces al comunismului, asemănător cu procesul nazismului, nu pare să mai preocupe de la o vreme pe nimeni. Deși în anii 1990 era considerat o necesitate, mai mult în Occident decât la noi. Cea dintâi Lege a Siguranței Naționale adoptată imediat după 1989 nu se referea expressis verbis la comunism, înlocuind termenul cu totalitarism, ceea ce ne ducea cu gândul mai degrabă la regimurile totalitare de extremă dreaptă deja condamnate de istorie decât la regimul comunist românesc. Deși se spune că nu haina, ci cămașa e mai aproape de corp, puterea de la București a evitat să folosească termenul potrivit, pentru ca eventuala condamnare a comunismului să nu devină o autocondamnare, în condițiile în care numeroși demnitari postdecembriști fuseseră membri marcanți ai PCR. Se știe ce furtună a declanșat tot atunci punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Singura măsură luată a fost interzicerea reînființării unui partid comunist. A reparat lucrurile, într-o oarecare măsură, președintele Băsescu prin obligarea Parlamentului de a adopta o declarație care denunța caracterul criminal al trecutului regim. Spre deosebire de România, în Franța, dezbaterile pe tema comunismului au fost mult mai serioase, dar asta nu a împiedicat parlamentul și guvernul francez să permită existența legală, până astăzi, a unui partid comunist. Parlamentul European a avut o tentativă, rapid eșuată, de a condamna comunismul. Despre un proces precum acela de la Nürnberg nu s-a mai suflat o vorbă. Nici măcar când a devenit evident că, la fel ca balaurul cu șapte capete din poveste, n-a fost destul să-i fie retezate comunismului capetele, el reînviind din te miri ce rest ascuns în pardoseala istoriei. Ce vreți o mai bună dovadă decât involuția regimului rusesc de la o democrație „originală“, cum o caracteriza cel dintâi președinte român de după 1989, pe aceea de la noi, la un comunism de tip stalinist, cu toate ingredientele lui interne și externe, culminând în agresiunea împotriva Ucrainei și în destabilizarea, economic și social, a întregii lumi. Tocmai scrisesem în R.l. despre natura comunistă a regimului lui Putin, când, recitind excepționalul Jurnal al Monicăi Lovinescu (sub titlul Jurnal esențial, ediția a II-a, Humanitas, 2022), am regăsit uriașa dezbatere, care a antrenat îndeosebi stânga franceză, pe tema necesității unui proces al comunismului. Să fie astăzi prea târziu? Părerea mea este că, dacă vrem ca ororile comunismului din anii lui de glorie să nu se mai repete în viitor, un proces al comunismului, oricât de tardiv, este absolut necesar. E unica modalitate de a pune definitiv capăt, o dată pentru totdeauna, mentalității de tip comunist, care continuă să nască monștri, la noi, ca și în multe părți ale lumii. Am comentat nu de mult în această pagină proiectul de lege aflat pe masa Parlamentului care îi transformă pe toți creatorii, pe artiști, pe scriitori, în „lucrători culturali“ remunerați de statul român. Mă îndoiesc că legislatorul știe că e vorba de o veche idee a lui Karl Marx. Mai puțin chestia cu remunerarea. Lucru gravisim: iată că defuncta concepție marxistă despre cultură s-a insinuat în subconștientul noilor generații și produce efecte. (N.M.)
Literatura română încotro? Scriitori contemporani la Colegiul Național „C. D. Loga“ din Timișoara
În ziua de 17 martie 2023, un grup de scriitori din București și Timișoara a avut o întâlnire cu profesorii și elevii Colegiului Național „C. D. Loga” din Timișoara. Moderatorul evenimentului a fost prof. univ. dr. Mircea Mihăieș de la Universitatea de Vest. În fața unui mare număr de elevi, a fost pusă în discuție tema Literatura română încotro? Li s-au adresat elevilor Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu, Gabriel Chifu, Cristian Pătrășconiu și Horia Gârbea. Au fost de față și scriitori timișoreni: Adriana Babeți și Vasile Popovici. Timp de aproape două ore, invitații s-au referit la literatura română contemporană, la limba română și la evoluția ei, precum și la predarea literaturii în școli. Scriitorii prezenți s-au bucurat de un public cald și ospitalier grație inițiativei doamnei director Violeta Bontilă. A fost un eveniment extrem de reușit care va rămâne în memoria participanților.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius