Obisnuinta cu rugaciunea

[altmariustotal ortodox]

Lucrul cel mai bun la care ajunge cineva este obisnuinta cu rugaciunea. Prin mijlocirea ei, acesta dobandeste si celelalte (bunuri), iar (Domnul) care il cheama catre Sine, ii intinde mana intru ajutor.

Prin rugaciune se face partas la energia cea tainica, la sfintenia lui Dumnezeu, iar mintea lui se uneste printr-o iubire de negrait cu Domnul. Pentru ca zice (Psalmistul) : «Dat-ai veselie inimii mele» (Ps. 4, 7). Si Domnul insusi (adauga) : «imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru» (Luca 17, 21). La ce altceva s-ar putea referi faptul ca imparatia este inlauntrul (oamenilor), daca nu la bucuria cereasca a Duhului care se arata in chip real in sufletele celor vrednici ? Pentru ca sufletele cele vrednice prin partasia reala la Duhul, primesc inca de acum arvuna si parga bucuriei si veseliei celei duhovnicesti de care se vor impartasi sfintii in imparatia lui Hristos. Pentru ca, zice (Psalmistul) : «Inima si trupul meu s-au bucurat intru Dumnezeu cel viu» (Ps. 83, 2). Si : «Ca din seu si din grasime sa se bucure sufletul meu» (Ps. 62, 6). (Aceste cuvinte), câ si cele asemenea lor, acelasi lucru arata, (si anume) bucuria si mangaierea reala pe care le da Duhul.

Si fiindca lucrul cel mai mare dintre toate este rugaciunea, grija cea mai mare ei trebuie sa i se arate, ca nu cumva sa sufere vatamare din partea celui rau. Pentru ca, cu cat cineva arata grija de un mare bun, pe atat il ataca cel viclean cu si mai mare staruinta. Un astfel de om va trebui sa arate multa vigilenta, ca si mai mult, zi de zi, sa se arate roadele staruintei sale in rugaciune, (adica) iubirea, smerenia, simplitatea si bunatatea, ca progresul sau intru cele duhovnicesti sa se faca vadit si sa cheme si pe altii la un zel egal.

Dumnezeescul Apostol ( ne invata) sa staruim in rugaciune si sa ne rugam neincetat (I Tes. 5, 17), iar Domnul ne asigura ca: «Dumnezeu va face dreptate celor ce striga catre El ziua si noaptea» (Luca 18, 7). Tot El mai spune: «Privegheati si rugati-va» (Matei 26, 41). Prin urmare, se cuvine ca totdeauna sa ne rugam si sa nu ne molesim. Dar, staruind cineva in rugaciune si luand asupra-si un lucru atat de important, dator este sa dea lupta mare si nesovaelnica, pentru ca sa infranga piedicile (ce vin in calea) rugaciunii : - somnul, indiferenta, greutatea trupului, nalucirea gandurilor, instabilitatea mintii si toate uneltirile celui rau -sa treaca prin necazuri si peste razboiul pe care duhurile cele viclene il duc cu manie impotriva lui, impiedicandu-i sufletul sa caute neincetat adevarul si pe Dumnezeu si sa se apropie de Hristos.

Se cuvine ca acela care se dedica rugaciunii sa procedeze cu barbatie, sa arate zel, trezvie, rabdare, lupta spirituala si osteneala trupeasca; sa nu se moleseasca si sa nu cedeze cugetelor ce se abat de la calea (cea dreapta), somnului mult, toropelii si confuziei ; sa nu scoata tipete tulburatoare si necuvincioase ; sa nu permita mintii sa (fie preocupata) de vreun lucru de acest fel, ci sa aiba cugetul, odata cu inclinarea genunchilor, departe de orice lucru care il poate duce la ratacire; pentru ca nimic nu-l poate impiedica atunci cand, pregatindu-se, vegheaza, cand se impotriveste gandurilor de prisos, (nascute) de materie (din el), cand cerceteaza si judeca totul, cand doreste totdeauna pe Domnul, chiar daca este amagit, in diferite feluri, de rautate. Sa nu se mandreasca fata de cei ce nu pot sa staruiasca in rugaciune, ca nu cumva, impins de astfel de ispita a rautatii, sa strice lucrul cel bun si sa-l lase prada demonului celui viclean.

Iar daca rugaciunea n-o impletim cu smerenia, iubirea, simplitatea si bunatatea, atunci rugaciunea, sau mai degraba aparenta de rugaciune, ne foloseste foarte putin. Acest lucru nu-l spunem doar despre rugaciune, ci si despre orice efort si osteneala, (ca de exemplu), despre feciorie, post, privighere, psalmodiere, slujire si despre orice fapta savarsita de dragul virtutii. Pentru ca, daca nu rodeste in noi, dupa cum trebuie, iubirea, pacea, bucuria, blindetea, smerenia, credinta, indelunga rabdarea si bunavointa, la nimic bun nu duce efortul depus. Eforturile depuse vizeaza (anumite) roade si un (anumit) folos. Or, nearatandu-se intru noi roadele iubirii, zadarnica este osteneala. Ce ce afla in aceasta stare, nu se deosebesc cu nimic de cele cinci fecioare neintelepte, care, pentru faptul ca nu au avut in inimi untdelemnul cel duhovnicesc - adica virtutile savarsite cu ajutorul Duhului - au fost numite neintelepte, au fost indepartate in chip rusinos de camera cea imparateasca si nu au primit nici o rasplata pentru osteneala fecioriei.

Ca dupa cum cineva, lucrand intr-o vie, isi da toata silinta si osteneala, in speranta (ca va obtine) roade, iar daca roadele nu apar, zadarnica se arata lucrarea lui - tot asa si noi, daca ajutati de lucrarea Duhului, nu vedem inlauntru nostru, nu marturisim, cu toata indrazneala si simtirea duhovniceasca roadele iubirii, ale pacii, ale bucuriei si ale celorlalte virtuti, pe care le-a enumerat Apostolul, n-avem nici un folos de la osteneala fecioriei, a rugaciunii, a psalmodierii, a postului si a privegherii. Se cuvine, deci, dupa cum am spus, sa ne ostenim cu trupul si cu sufletul tocmai in speranta (ca vom dobandi) roade spirituale; aceste roade ale virtutilor vor aduce in sufletele cele smerite si credincioase bucuria si placerea de negarit a Duhului.

Dar separat sa se socoteasca osteneala de fruct, dupa cum si sunt separate. Pentru ca, daca cineva cugetand gresit, consdiera propria silinta si osteneala, drept fruct al Duhului, pe sine se inseala si se lipseste de roadele cu adevarat mari ale Duhului.

Dupa cum cel ce s-a detat cu totul pacatului se lasa prada, ca unor lucruri firesti, patimilor care il necinstesc si care sunt impotriva firii, adica desfraului, lacomiei, urei, vicleniei si celorlalte fapte ale rautatii, tot asa si cel ce este cu adevarat si cu desavarsire crestin, implineste, cu bucurie si placere duhovniceasca, cu usurinta si fara osteneala, ca pe niste lucruri firesti - pentru ca nu mai are a se lupta cu patimile cele rele - toate virtutile si toate roadele Duhului cele mai presus de fire, adica iubirea, pace, rabdarea, credinta, smerenia si pe oricare alta din acest lant cu adevarat de aur al virtutii. (Realizeaza aceasta) intrucat a fost cu desavarsire izbavit de Domnul si a primit in inima, de la Duhul cel bun, pacea desavarsita si bucuria lui Hristos. Un astfel (de om) s-a unit cu Hristos si face cu El un singur duh.

Sfantul Macarie Egipteanul

.