Apele austere ale lacurilor glaciare găzduiesc specii neobișnuite.
Text: Cristian Lascu.
Dacă zbori deasupra golurilor alpine din Carpații Meridionali, poți privi munți drept în ochi: sunt tăurile de un albastru mirat, lacurile suspendate între creste. În urmă cu 10.000 de ani, prin văile aflate la peste 1.500 de metri se scurgeau leneș, dar implacabil, ghețarii.
În urma lor rămâneau jgheaburi largi, cu fundul plat, și morene, grămezi de stânci împinse de fruntea ghețarului. Din loc în loc, fluviul de gheață făcea un popas, lărgind și adâncind copaia de granit. După încălzirea climei și topirea postglaciară, în căldări s-a acumulat apa din ploi, zăpezi și izvoare.
S-au format astfel cele mai frumoase, mai limpezi și mai neintinate lacuri din țara noastră. Numeroase, dacă le luăm în considerare și pe cele foarte mici. Cam 30, dacă le socotim pe cele mai însemnate.
Parcul Național Retezat, care în iulie 2009 s-a calificat în semifinala Concursului Internațional „Șapte minuni naturale ale lumii“, deține cele mai multe lacuri glaciare. Aici se află Bucura, de 8,9 hectare, cel mai întins dintre ele; dar și campionul adâncimii, Zănoaga, cu 29 de metri.
Despre aceste superlative ați aflat și din manualele de geografie. Alături de prietenii mei scufundători si cercetători din Clubul GESS, am avut curiozitatea de a vedea ce se află și în adâncul oazelor albastre. Împovărați, am transportat, făcând mai multe drumuri, echipamentul greu, până în campingul de la Bucura, unde ne-am făcut baza.
Doi măgari de la stâna din apropiere ne-au dat un ajutor prețios, ducând buteliile și centurile de plumb. Incursiunile subacvatice nu au dezvăluit nimic senzațional. Niciun „Nessie de Retezat“ n-a apărut în adâncul Zănoagei; niciun tezaur dacic pe fundul Bucurei (cum, de altfel, se zvonea).
Dar am descoperit că fiecare lac are personalitatea lui, legată de rocile, vegetația și vietățile cu care conviețuieste. Tăul Gemenele este un colț de rai. Răzbind pe poteca tăiată prin canionul jepilor, printre flori și bălarii mai înalte ca omul, ajungi la țărmul ascuns sub ierburi luxuriante.
Aici, apele au o strălucire de argint, din cauza nisipului bogat în mică albă spălată din granit. Și tot argintii sunt în lumina razelor irizațiile care tremură deasupra lacului, ca într-o magie. Sunt roiuri de fluturi, de libelule, popoare întregi de alte insecte.
La 3-4 metri adâncime, apele devin de un verde întunecos, imprimat de vegetația din care, ici-colo, mijesc epavele unor arbori scufundați cine știe când. Dăm chiar de resturile unui Pinus cembra, un conifer relict al timpurilor glaciare.
Aflat la numai 1.800 de metri altitudine, bine adăpostit, Gemenele este o oază bogată în hrană pentru locuitorii săi. Dar mergând mai sus, lucrurile se schimbă. Tăul Știrbului, la 2.000 de metri, ne întâmpină cu un peisaj sălbatic, de o asprime minerală, format din stânci îngrămădite unele peste altele.
În puținele petice de sediment zărim canale săpate de oligochete, viermi ce se mulțumesc cu puțin în viață. Niciun triton, niciun melc, niciun pește nu înviorează deșertul subacvatic. Dacă așa stau lucrurile aici, atunci la ce ne putem aștepta în Tăul Porții, la 2.300 de metri? Nu prea întins, adânc de 5 metri, tăul este înghețat mai mult de jumătate de an.
Chiar in iunie, câteva sloiuri încă mai sfidează soarele verii. În apa limpede ne întâmpină aceeași austeritate, aceleași stânci colțuroase, neînsuflețite de vegetație acvatică. Și totuși tăul ne oferă o mare surpriză. Un adevărat nor de crustacee albe, grațioase, dansează în fața măștilor noastre, asemeni fulgilor de zăpadă văzuți noaptea prin parbriz.
„O asemenea concentrație de crustacee îmi amintește de krillul din mările Sudului“ – exclamă Florin Baciu, care și-a petrecut un an din viață în Antarctica.
Cosmin Manci, biologul parcului, ne precizează că este vorba de filopodul Chirocephalus diaphanus. „În engleză i se spune fairy shrimp – crevetele-zână, pentru că e atât de diafan. În contrast cu aparenta fragilitate, crevetele-zână din Retezat e capabil să supraviețuiască în condiții de o vitregie arctică.
În caz de îngheț prelungit sau de secetă, ouăle sale pot rezista timp de mal multe luni, sau chiar ani.“ Acesta pare să fie misterul oazei cu creveții-zână: niciun potential inamic nu trăiește în condițiile de aici.
În Lacul Bucura, apa e foarte clară. De la 15 metri adâncime, putem vedea cerul albastru, pe fondul căruia bărcuța noastră pneumatică, încununată de raze, pare o farfurie zburătoare plutind printre norii albi. Ici-colo, păstrăvii zvâcnesc în văzduhul lichid.
Totul pare neîntinat, ca la începutul lumii. Cea mai mare parte din fundul Bucurei este un șes monoton, plat, din sediment fin, cenușiu, gros de mai mulți metri, care s-a depus desigur în mii de ani.
Se pare că suntem primii care lăsăm urme pe pustiul mâlos. Colegul nostru Florin, fizician specializat în radioactivitatea mediului, smulge cu carotierul un metru de sediment. În laboratorul său de la Afumați, mâlul uscat va trece prin dreptul detectorului de mare rezoluție cu germaniu.
„Stratele de sediment ale lacurilor glaciare reprezintă un sandvici de informație. Cesiul radioactiv de Cernobâl, prins în primii 35 de milimetri, s-a depus la altitudine într-o concentrație de 10 ori mai mare decât la șes“ – ne explică Florin.
Nivelul-reper Cernobâl arată că rata sedimentării în căldarea Bucurei este de 0,4 mm/an, iar dincolo de culme, în Tăul Știrbului și Gemenele, este de peste 1 mm/an. În stratele inferioare se află cocktailul de izotopi eliberați în atmosferă de experiențele atomice din timpul Războiului Rece.
Printre ei, purtați de vânturile de acum 64 de ani, posibil și uraniul și plutoniul de la Hiroșima și Nagasaki. Concentrații extrem de mici, prezentând doar interes științific, dar un avertisment că nici cea mai îndepărtată oază din Munții Retezat nu se află chiar sub un clopot de sticlă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius