Când e să se termine un anotimp, aleg cea mai frumoasă zi din el și-o retrăiesc în anotimpul următor. Nu într-o singură zi, ci în fiecare zi câte puțin, astfel încât, dacă e primăvară, să-mi fie iarnă toată primăvara, dacă e toamnă, să-mi fie vară toată toamna.
Și dacă n-ar fi fost duminică, tot duminică ar fi fost, așa cum e mereu când mă întâlnesc cu Floarea Calotă.
În ziua despre care vorbesc, întâmplată pe la mijlocul verii trecute, a fost duminică de patru ori. Câte una pentru fiecare dintre oaspeții din București, plus cea din calendar.
Floarea Calotă și fiica sa, Ioana, nu pot veni, chiar și atunci când vin din București, decât din Teleorman. Mai cu seamă atunci când vin chiar în Teleorman. Iar Alexandru Philippide, soțul Ioanei și nepotul poetului cu același nume, nu poate veni decât din poezie.
Ei trei au fost cele trei duminici care au umplut curtea casei mele părintești, tocmai când începuse miezul verii să semene cu miezul unui pepene, iar miezul acestuia cu soarele ce se uita dintr-o margine de cer la noi, rugându-ne să-i dăm și lui din bucuria noastră un strop. Ceea ce am și făcut pe loc, dându-i mai mult decât ne ceruse, ba chiar împărțind-o pe toată cu el. Precum și cu vecinii de peste drum, strânși cu toții la poarta Leanei lui Țeapă, în vreme ce timpul dădea fără contenire buzna în viețile lor, îmbătrânindu-i întruna.
Am pornit, înainte de masa de prânz, pe ulițele satului, oprindu-ne la biserica din deal, în care am fost botezat cu aproape... o mie de ani în urmă, dacă nu cumva chiar mai mulți, poate chiar la începutul timpului și al lumii! Sfinții de pe pereți știu precis când, iar Ioana Calotă și mama sa, Floarea, vor să stea pe îndelete de vorbă cu ei, și stau, iar eu parcă încep să descresc, ascultându-i. Redevin nou-născutul care am fost, așteptând să fiu vârât din nou în cristelniță, doar că e tata înaintea mea, iar înaintea lui, tatăl său. Un șir lung de copii ce-și așteaptă botezul tăcuți, în vreme ce, câțiva pași mai încolo, urcă un bătrân provenit din ei toți pe năsălie.
Dar bucuria duminicii rămâne întreagă, pentru că ne ies în cale, la întoarcerea spre casă, fosta mea colegă de școală Milica și soțul ei, Sandu, ce ne poftesc în grădina lor, umplându-ne brațele cu legume proaspete și fructe.
Ne tragem apoi în poză cu Leana și ceilalți vecini. Ne miros mâinile a rai. Poate din pricina caiselor coapte.
Și-o să pui poza pe Coșbuc? o întrebă Leana pe Ioana la plecare. A vrut să spună Facebook, dar e bine cum a zis.
Nu numai pe Coșbuc, răspunde tânărul Philippide, râzând. O punem și pe Caragiale! Și pe Eminescu!
Dar mai cu seamă pe Creangă, adaug eu în gând. Fiindcă pare o poveste scrisă de el ziua aceasta de duminică. Ne-am jucat de-a copilăria până la asfințitul ei.
Pentru ca, imediat ce a început toamna, copilul din mine s-o răsară din nou, ca să-i poată fi vară, câte puțin, în fiecare zi, până la venirea iernii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius