O tentativă de abordare sociologică a actului lecturii

[altmariusbook]

by Ana Drobot http://bibliocarti.com/o-tentativa-de-abordare-sociologica-a-actulu... Ca toate instituţiile care respectă regulile tranziţiei, bibliotecile publice îşi trăiesc soarta în mod diferit. Unele înfloresc, se înnoiesc, se informatizează şi “electromagnetizează”. Altele îşi trăiesc agonia şi fără ele, parcă, în şcoală sau în oraş este mai întuneric. Cele care nu sunt prinse de extaz sau agonie vin inerţial spre viitor, sperând că va veni soarele şi pe uliţa lor. În biblioteci trăiesc oameni. Unii sunt bibliotecarii, care au rămas cei mai frumoşi nebuni ai lumii bugetare, pentru că rezistă ispitei de a fugi dintre cărţile pe care le păstoresc către buticuri mai profitabile. Alţii sunt cititorii pe care preţul mare al cărţilor i-a aglomerat în biblioteci sau pe care preţul tot mai mic care se pune pe cultură i-a îndepărtat de instituţia către care făceau potecă prin nămeţi, odinioară. Din ce vedem ne întrebăm dacă nu cumva numărul românilor care-şi cumpără cărţi şi reviste este din ce în ce mai mic decât cel al românilor care-şi vând cărţile pe care au apucat să le agonisească, în anticariate, la tarabe stradale şi chiar pe ziare întinse pe pământ în târgurile de vechituri? Dacă preţul mare al cărţilor a adus omul la bibliotecă, dacă nu ca să citească mult, măcar să fie interesat o dată pe an de existenţa unei cărţi foarte scumpe “aşa cum sunt cărţile ce ajută la învăţarea unor programe utilitare pentru calculator şi pe care tinerii şi le-ar dori”, achiziţia realizată după buget îi va îndepărta cât de curând. Şi întrebarea nu întârzie să apară: Care este probabilitatea de depăşire statistică a grupului cititorilor care vin la bibliotecă împinşi de nevoia socială, de către grupul celor care vin din plăcere, sau îndemnaţi de nevoia lăuntrică de a şti? – Răspunsul ar putea fi automat: achiziţie ghidată şi de cererea publicului, dar feedback-ul statistic poate distruge specificitatea literară a procesului selecţiei editoriale, limitând producţia la best-sellers şi opere clasice. Mai mult decât oricând, în lumea bibliotecarilor s-a conştientizat şi se discută locul lecturii în societatea contemporană. Într-o epocă în care nevoia de informare guvernează nu doar viaţa societăţii, ci şi pe cea a individului, în toate ţările civilizate se diversifică şi se perfecţionează posibilităţi de informare. Într-o lume mai curând profană, în care valorile morale sunt copleşite de violenţă, lectura poate şi trebuie să acţioneze. Asistată de calculator sau tradiţională, lectura publică are nevoie de programe care să cuprindă cât mai largi zone sociale. Încă nu e prea târziu pentru schimbarea mentalităţii şi pentru a se stopa decalajul dintre lectura publică din România şi cea din alte ţări, şi mai ales că publicul mai are deprinderea de a citi. Sociologia lecturii începe cu constatarea că lectura, componentele ei atitudinale şi practice, reprezintă un răspuns uman la criza societăţii. Lectura nu se poate determina ca pur fenomen statistic, comparând indicele de frecvenţă a cititorilor cu numărul de cărţi cumpărate pentru biblioteci pe an. Lectura nu înseamnă pasivitate şi abandon, un anume fel de lene a spiritului repetând la nivelul vremii noastre acel “otium” al decadenţei romane în pragul năvălirii hunilor, când lectura putea fi şi un refuz al istoriei, dimpotrivă lectura este un fel de a marca o prezenţă în istorie, în această istorie şi nu poate fi redusă la un raport univoc cu textul, ci presupune o dedublare esenţială, un dincolo şi un dincoace de text. Cuvîntul lectură vine de la latinescul “lego” care conţine o subtilă indistincţie structurală însemnând şi “a culege” şi “ a alege”. Cartea este un obiect pro memoria. Pentru a se justifica, lectura trebuie să se înscrie într-o ritmică, într-o muzicalitate a succesiunii de cuvinte. Sf. Augustin era uimit de fenomenul unei lecturi interioare, mentale, care nu se exprima prin vocalizare. Iniţial, lectura s-a făcut multă vreme în grup şi sub supravegherea unui iniţiat, asta, deoarece în cele mai vechi civilizaţii stăpânea părerea că nu lectura, ci interpretarea pe care o dă învăţătorul este, în fond, justificarea cuvântului scris, rolul învăţătorului era nu numai de a oferi paradigma, el garanta, prin însăşi prezenţa sa, existenţa unui sens. Lectura rămâne un referenţial pentru împlinirea a ceea ce cultura contemporană refuză tot mai mult omului, anume posibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu al obligaţiei de a comunica în favoarea accederii la o comunicare existenţială. Aşadar, lectura presupune o recompensare a dimensiunii istorice a umanului la confluenţa dintre instanţele obiective ale discursului şi paradigma unei filozofii în care comunicarea interumană este doar spaţiul virtual dintre două conştiinţe, eul dorinţei şi tu-ul iluziei, oglindindu-se reciproc. Lumea care se reflectă este aceeaşi pentru toţi, dar materia în care se reflectă este diferită.  Într-un fel, toţi oamenii sunt scriitori, dar la categoria umană cunoscută ca atare trebuie luat în considerare fenomenul de rezonanţă interioară care reprezintă o caracteristică de sensibilitate individuală. Ca obiect material, cartea nu e decât un vehicul, privită în funcţia ei de tezaur al omenirii, cartea este un factor preponderent între mijloacele de circulaţie ale culturii. Privind lectura ca un act de consum, putem discerne două tipuri de motivaţie: motivaţiile funcţionale(informaţia, documentaţia, lecturile profesionale sau utilizări funcţionale complexe: utilizarea medicală, în care cartea joacă rolul unui somnifer sau de deturnare a psihicului angoasat, lecturile de relaxare care joacă rolul unei gimnastici igienice a spiritului: romanele poliţiste, cuvintele încrucişate etc., lecturile-drog: cărţile ilariante sau de groază, lecturile lacrimogene, lecturile erotice, tot funcţională este şi lectura autodidactului devenită un instrument de a dobândi cultură, nu de a te bucura de ea) şi motivaţiile literare (cele care fac din lectură un scop, nu un mijloc). Astfel concepută, lectura presupune şi în acelaşi timp exclude solitudinea; a citi o carte în ipostaza ei de creaţie originală şi nu de instrument destinat satisfacerii funcţionale a unei necesităţi înseamnă să mergi spre celălalt, să recurgi la celălat şi deci să ieşi din tine însuţi. Astfel, cartea-însoţitor se opune cărţii-instrument subordonată exigenţelor individului. Viaţa colectivă îl solicită pe individ în mod variabil. Printre factorii care influenţează disponibilitatea la lectură, găsim: vârsta, tipul de activitate profesională, domiciliul, condiţiile climatice, situaţia familială etc., dar, în general, momentele de disponibilitate a omului contemporan pot fi reduse la trei mari categorii:momentele-vid irecuperabile (lectura acestor momente este consacrată ziarului, lecturilor de transport “romanele de citit în tren”, şi lecturilor “digests” adică prezentări rezumat al unor opere, etc.), orele regulate de libertate(lectura în aceste momente este cea mai frecventă – distingem lectura de seară şi lectura de noapte – acest tip de lectură este cel mai relevant pentru gusturile cititorului – în singurătatea camerei, tabu-urile şi constrângerile sociale se estompează) şi perioadele de nonactivitate (duminică, concedii, boli, pensie – lectura în aceste momente prezintă aspecte diverse, de remarcat că în timpul unei boli cititorul îşi poate permite o lectură de profunzime, imposibilă în alte situaţii). Se impune concluzia că actul lecturii este un act complex, condiţionat atât de viaţa cotidiană cât şi de circumstanţe mai mult sau mai puţin accidentale. Pe baza unor anchete sociale recente şi pe baza unui amplu chestionar făcut în luna martie 2002 am încercat un studiu al lecturii pe grupe socio-profesionale studiu care intenţiona să analizeze componenţa cititorilor, interesele lor şi concordanţa dintre resurse (de informare şi de documentare) cu aceste interese. Din acest studiu a reieşit că decalajul între interesele cititorilor şi resursele bibliotecilor creşte din ce în ce mai mult. În cadrul fiecărei comunităţi servite de biblioteca publică există categorii diferenţiate de utilizatori. Pentru a răspunde nevoilor acestora, bibliotecile ţin seama de specificul psiho-social al fiecăruia. http://bibliocarti.com/wp-content/uploads/2016/06/dewey-1.jpg" alt="dewey" class="CToWUd" /> “Lectura” şi preşcolarul Din punct de vedere sociologic copilul preşcolar este văzut atât “în sine”, ca obiect şi subiect al unei anumite acţiuni educative, cât şi ca viitor şcolar. De aici decurge atât limita de sus a etapei cât şi cea de jos. Însă toţi ştim că un copil preşcolar este un amalgam de stări de suflet, în  mijlocul unui cerc plin de viaţă şi jocuri. Copilul se dezvoltă prin joc, prin curiozitate. Pentru ca această curiozitate să dea roade, ei trebuie învăţaţi să observe lucrurile. Ei privesc, ascultă, gustă, pipăie, cu acuitate dar într-un mod dezlânat şi pe fugă. Fascinaţia cărţii se înfiripă din fragedă vârstă, începând prin ascultarea basmelor şi a poveştilor citite de părinţi şi bunici. Orice s-ar spune, cultura familială determină şi încurajează lectura cărţilor. Indiferent de rezultatele şcolare şi de originea lor familială, copii cărora mamele le-au spus poveşti în copilărie şi cei care au dispus devreme de o bibliotecă acasă sunt cei mai înclinaţi către lectură. Din anchetă reiese că acei copii care s-au născut într-o familie în care se citeşte, se studiază, citesc la rândul lor. Spre deosebire de cinematografe sau emisiunile TV, cărţile sunt un subiect despre care se vorbeşte puţin în afara intimităţii familiale şi amicale. Lectura presupune o intimitate care nu se poate împărţi cu oricine. Lectura este o activitate fragilă, ai căror germeni trebuie semănaţi de timpuriu. Toţi copii trebuie atraşi la lectură motivându-i şi stimulându-le interese latente. Cu timpul ei vor veni spre carte şi spre bibliotecă din proprie iniţiativă, deoarece motivaţia internă este cea care îi călăuzeşte. Totodată ei devin şi mai atenţi la selectarea cărţilor cu adevărat utile. Adolescenţii şi lectura Miza educaţiei acestor cititori este, ca atare, fundamentală. De calitatea lui intelectuală, socială, morală, civică, va depinde calitatea vieţii în viitor. Dacă acest public, în context electoral, nu va şti să aleagă, datorită handicapului cultural şi intelectual, consecinţele vor fi suportate de întreaga comunitate. Dacă el nu va fi capabil de comportament civilizat, întreaga viaţă socială se va degrada şi toată lumea va trăi mai rău – cu pierderea materială şi cu creşterea stresului şi nesiguranţei cotidiene. Iată aşadar că alături de şcoală şi chiar în mai mare măsură, biblioteca joacă un rol decisiv în viaţa comunitară. Spre deosebire de şcoală, care este obligatorie, biblioteca nu este percepută ca un spaţiu coercitiv. Copiii, adolescenţii, tinerii neinformaţi pot să o ignore, dar nu să o considere ca mediu ostil. Dimpotrivă, în cazul unei bune politici de animaţie, biblioteca îi poate atrage, li se poate releva, le poate oferi o formă agreabilă de cunoaştere. Dezvoltarea şomajului în rândurile tineretului contemporan a accentuat fenomenul şi le-a întârziat adolescenţilor intrarea în viaţa activă. Dificultatea de a găsi o slujbă, toleranţa părinţilor în privinţa exercitării (relativ) libere a sexualităţii, îi reţin pe tineri în locuinţa familiei în care s-au născut. În mod paradoxal această situaţie le permite să degajeze mijloacele financiare îndrepate către noi direcţii de consum legate de loisir sau de bunurile culturale în sens larg (muzică, presă). Oferta de lectură este susceptibilă şi ea de a face parte dintre ele, astfel încât se poate pune întrebarea dacă strânsa ei legătură cu şcoala n-o exclude din viaţa lui. Încercările de analiză a gustului adolescenţilor arată că aşteptările lor sunt repezentative pentru contradicţiile acestei vârste: apetenţă pentru dramă sau umor, lectura documentară sau românească, predilecţie pentru benzile desenate. Toate acestea nu ajută pentru eventuala constituire a unor fonduri destinate special adolescenţilor. Mai există tineri care citesc, şi chiar unii care citesc mult. Dar lectura cărţilor nu mai este activitatea lor preferată. A citi a devenit o activitate aproape obişniută. Rezultatul anchetei arată că numărul cititorilor pasionaţi şi al non-cititorilor scade în favoarea cititorilor care citesc puţin. Cartea nu este deci respinsă, ci “consumată cu moderaţie”. Astăzi elevii “în proporţie de 75%”, fie ei de liceu sau gimnaziu, citesc obligaţi de programa şcolară, dar citesc. Obligaţia de a citi opere integrale poate stimula descoperiri literare neprevăzute. Dar, pe de altă parte, această obligaţie îndepărtează de cărţi. În plus prin logica ei pedagogică, şcolarizarea încurajează lectura utilitară (enciclopedii, etc.) şi deturnează de la plăcerea textului. Cititorii adulţi O serie de anchete în acest domeniu evidenţiază situaţia unor tineri care, datorită carenţelor de informare şi formare nu au putut găsi loc de muncă la nivelul la care ar fi dorit. Tot aceste anchete arată că populaţia activă, între 30 şi 50 de ani, citeşte mai puţin decât copiii şi tinerii. Din această categorie femeile citesc mai mult şi reprezintă majoritatea în publicul bibliotecilor. Populaţia activă dispune de mai puţin timp liber pentru lectură. Ea se diferenţiază după sex şi după nivelul social, precum şi după unele criterii de ordin profesional. Acest segment de cititori este pierdut de biblioteca publică în câştigul bibliotecilor specializate. Populaţia activă “care totuşi citeşte”, citeşte aprope numai cărţi de specialitate, aceste cărţi servind la informarea curentă sau la completarea şi depăşirea nivelului profesional. Vârstnici Adulţii care şi-au încetat activitatea profesională prin pensionare formează o categorie aparte. Ca bunici, cititori de literatură pentru copii, ei pot forma gustul pentru lectură al celor mai tinere generaţii şi biblioteca poate acţiona în acest sens semnalându-le şi recomandându-le cărţi, invitându-i cu nepoţii lor la orele de lectură sau la alte manifestări. Vârstnicii dispun de mai mult timp liber şi unii citesc mai mult, urmărind anumite direcţii. Ei nu-şi pot permite să-şi cumpere cărţi şi ziare, astfel încât biblioteca le poate oferi informarea de care au nevoie. Se întâmplă frecvent ca abia după pensionare ei să descopere bucuria şi interesul lecturii. Mulţi dintre aceştia, marginalizaţi de familie sau singuri, au nevoie de un refugiu, de un spaţiu securizant, socializat şi agreabil. Aceştia au nevoie de comunicare şi de un contact cu lumea, pe care le pot găsi numai în bibliotecile publice şi în parcuri. Deşi mulţi dintre ei sunt “dependenţi” de telenovele, ei resimt nevoia infomării prin presă şi apropierea unor oameni vii. Biblioteca reprezintă astfel, pentru această categorie, un spaţiu compensatoriu pentru singurătate şi inactivitate. Pentru unii “vârsta a treia” aduce ocazia unei educaţii după bunul plac, dezvoltându-şi orice preocupare dorită. Femei Sociologii au observat de multă vreme faptul că femeile sunt mai receptive la noutăţi şi la civilizaţie decât bărbaţii. Femeile sunt prezente cel mai mult la şcoală, ele sunt cele care cumpără cărţile copiilor. Tot ele urmăresc de obicei ca aceştia să citească literatura recomandată la şcoală şi cele care împrumută de la biblioteci cărţi pentru copii lor. Ele sunt mai preocupate de educaţia copiilor. Ca profesoare, educatoare, învăţătoare, ele vin în contact cu cartea şi în cadrul activităţii profesionale şi determină atitudinea faţă de lectură şi bibliotecă a generaţiilor tinere. Pe de altă parte, există numeroase femei casnice, şomere, mai puţin capabile, datorită nivelului de şcolarizare redus, să-şi educe bine copiii şi să se orienteze în viaţa socială. Pentru această categorie biblioteca poate şi trebuie să ofere posibilităţi de formare şi informare adaptate nevoilor acestora şi nevoilor de educaţie familială. Bărbaţi Anchetele indică faptul că bărbaţii cu studii medii sau profesionale nu frecventează biblioteca. Ei se mulţumesc cu televiziunea şi îndeosebi cu meciurile şi nu resimt nevoia practicilor culturale. Această categorie citeşte numai periodicele sportive şi destul de puţin alt gen de periodice. Este totuşi o categorie care are nevoie de educaţie permanentă, întrucât manifestă aplecare către alcoolism şi violenţă domestică, neglijează sau ignoră educaţia copiilor şi are tendinţa de a duce o existenţă vegetativă, frustrantă şi lipsită de orizont. Acest eşantion social constituie de obicei – cu excepţii – non-publicul cel mai dificil de captat. Asupra lui se va acţiona indirect, prin intermediul publicului feminin. Categorii defavorizate În orice ţară civilizată, persoanelor cu probleme fizice li se acordă o asistenţă pentru o cât mai bună integrare socială şi pentru a fi ajutate să ducă o existenţă normală. Bibliotecile publice prevăd pentru aceste persoane rampe care dublează scările, toalete speciale, servicii la domiciliu. După câte ştim în România există o singură bibliotecă de acest gen şi cu adevărat este dotată cu toate facilităţile necesare pentru a se putea desfăşura o activitate la standarde europene. În această bibliotecă se găseşte un fond special de publicaţii în Braiille şi imprimări audio. Altfel pentru aceste categorii defavorizate s-a putut oferi cel puţin serviciul la domiciliu pentru handicap locomotor. Aceasta implică, ce e drept, un efort suplimentar, ca de altfel orice acţiune de animaţie, dar presupune şi o integrare în practicile europene Şomeri Lectura este condiţia de egalitate a şanselor în societate din toate punctele de vedere, fie că este vorba de şomaj, de grupuri defavorizate, de cei cu venituri minime, de preocupările şcolare sau culturale de afirmarea de sine etc. Uneori şomerii caută în lectură o posibilitate de evadare dintr-o realitate incomodă şi frustrantă. Alteori, dimpotrivă, o informare care să-i ajute în mod concret. Lectura presei, mai ales, ajută în căutarea unei angajări. După studiul de mai sus, se poate distinge faptul că frecventarea bibliotecilor este socialmente selectivă. Cu cât cetăţeanul are studii avansate, deci cu cât este mai instruit, cu atât frecventează biblioteca mai mult. O persoană poate şti să citească dar să nu citească. Lectura deschide porţile comunicării, citim pentru a învăţa, pentru a cunoaşte, pentru adevărul şi frumuseţea cuvintelor, pentru vis. Fără cărţi am gândi altfel, am fialtfel. Odată cu imprimeria, textul se transformă în obiect care se vinde, se cotează, se devalorizează, se plasează, iar scriitorul, ca furnizor de materie primă, capătă statutul de muncitor cultivat. Între el şi cititor se interpune sistemul selecţiei şi ierahizării instituţiei literare, ca şi zgomotul de fond întreţinut de mijloacele de comunicare în masă sub toate formele inclusiv publicitatea şi propaganda. A comunica în cadrul acestei relaţii nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci înseamnă şi a participa pe toate palierele, la o multitudine de schimburi felurite care interferează unele cu altele. După cum vedem drumul spre lectură este lung şi, dacă ni se îngăduie, pavat cu bune intenţii, cel puţin în fază de proiect… Dar despre complexitatea actului lecturii care îşi are esenţa în plăcere, muncă, familie, şcoală, descoperire personală, informaţie recepţionată spontan ar mai fi multe de spus, iar timpul nu mai are răbdare. Noi, încă da. Să nu uităm că nu s-au scurs decât 4100 de ani de la apariţia, în Babilon, a primei biblioteci…