O echipă mixtă româno-suedeză cercetează istoria, etnologia, sociologia și ecologia fânului românesc, cu rezultate folositoare.
Cine nu a ținut niciodată o furcă în mână și nu s-a bucurat de parfumul ierbii cosite și de liniștea dintre dealurile de munte pline de căpițe? Peisajul cu clăi este omniprezent în România, iar dintre produsele culturii noastre tradiționale, fânul este poate cel mai emblematic, cel mai complet. Antropologul Vintilă Mihăilescu îl numește “un obiect social total”, remarcând că toate aspectele vieții – organizarea muncii, gospodăriile tradiționale, arhitectura vernaculară – sunt construite în mare parte în jurul fânului.
Există tipuri de pajiști unde se face fânul, există mijloace de transport pentru fân, există sezoane de lucru și sărbători cu interdicție anume la fân; sunt locuri anume unde oamenii stau când merg să “facă” fânul (odăi, sălașe) și locuri anume unde e depozitat (fânare, șoproane, șopruri, obroace, șuri – ca să amintim doar termeni folosiți în câteva zone din țară).
Din aceste motive, și din altele, fânul face obiectul unui amplu studiu condus de cercetători de la Muzeul Național al Țăranului Român (MȚR), Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA – departamentul de Sociologie, București) și Centrul Suedez de Biodiversitate (CSB – Universitatea din Uppsala, Suedia).
Din 2009, echipa interdisciplinară (biologi, antropologi și istorici agrari) investighează practicile și cunoștințele legate de fân din câteva zone montane, prin observații directe, documentare foto, interviuri, și fac o comparație cu practicile din Suedia (mai ales prin cercetare istorică, pentru că acolo practicile au încetat). Au ales fânețe și pășuni cosiderate azi elemente cheie pentru menținerea biodiversității din Maramureș, Cluj și Brașov, urmărind cum se desfășoară procesul tradițional de facere a fânului, dar și cum se transformă el ca urmare a politicilor de subvenționare.
Studiul, care va continua pe termen nedeterminat, a generat articole științifice, precum cel din Environmental Conservation (2013), dar și produse culturale precum expoziția deschisă pe 20 iulie la Muzeul Țăranului Român din București.
Potrivit Annei Westin, de la Universitatea din Uppsala, care a inceput să vină în România în 2004 pentru un curs de biodiversitate și a găsit aici o sursă permanentă de date, marea diversitate a utilizării terenului se bazează pe cunoașterea tradițională – pe felul nuanțat în care diferitele tipuri de pajiști sunt păscute, cosite, arate, fertilizate sau curățate.
Folosit sustenabil, după vechile practici, un teren cu fâneață generează fără a se epuiza hrană pe tot anul pentru animale, dar și pentru oameni (vezi “grădinile umblătoare” din Apuseni, rotația culturilor), habitat pentru o uriașă biodiversitate (din care fac parte polenizatori și ierburi sălbatice utile), iar animalele generează la rândul lor hrană pentru oameni și fertilizator pentru pământ.
Studierea practicilor care au dus la o atât de uimitoare conservare a piesajelor și biodiersității în zonele cu fânețe poate fi de valoare inestimabilă pentru restul Europei, unde ele s-au pierdut complet. “În Suedia – a explicat Tommy Lennartsson (CSB) la masa rotundă care a marcat deschiderea expoziției de la MȚR – cea mai mare partea fânului, a nutrețului pentru animale provine de pe terenuri arabile, fertilizate cu îngrășământ artificial”.
Această pieredere este și motivul pentru care Comisia Europeană acordă subvenții pe pășuni și fânețe cultivate tradițional – prin Legea Pajiștii, un hectar de pășune lucrat tradițional și cu valoare biologică ridicată poate aduce peste 300 Euro pe an. Dar, spune Tommy Lennartsson “una din probleme e cum să gândești aceste subvenții. Diversitatea bioculturală trebuie să fie baza pentru conceperea unor politici agricole eficiente și sustenabile”.
Din cauza unor tehnicalități, o parte din aceste metode tradiționale și cu rezultate bazate pe secole de experiență sunt acum considerate încălcări ale condițiilor pentru subvenții. De exemplu, regulile cer ca numărul de copaci să nu depășească 50 pe hectar, însă pajiștile cu arini și cele din livezi au de obicei mai mulți. “Ca să nu piardă subvenția, oamenii din Budești au început să taie arini și chiar pruni, dar acest lucru nu a fost în favoarea fâneței – arinii fixează azotul, iar în lipsa lor crește părul porcului, pe care vacile nu-l mănâncă. Cu arini, iarba e bună, iar dacă se adaugă și gunoi, iese și mai bună, iar în ceea ce privește umbra, țăranii le taie crengile de jos ca să lase locul mai însorit”, mi-a povestit prin telefon Anamaria Iuga, șefa secției de Studii Etnologice a MȚR, aflată pe teren, în Maramureș, pentru cercetare.
O altă regulă prea strictă și nu neapărăt benefică care a reieșit din interviurile echipei de cercetare este aceea că dacă pui altceva pe terenul cu fâneață pierzi subventia pe 5 ani. Or un teren secătuit se reface în mod tradițional cu doi-trei ani de cartofi (combat insectele, spun oamenii), urmat de vrei un an-doi de lucernă ca să fixeze azotul. Rezultatul lipsei de nuanță a regulii poate fi că, pentru a îndeplini condițiile pentru subvenție, oamenii ar putea renunța să aplice cunoștințele lor tradiționale de agricultură sustenabilă.
– Domnica Macri
Plante specifice pentru zonele de fâneață
https://www.natgeo.ro/wp-content/uploads/2015/07/arnica-180x300.jpg 180w" sizes="(max-width: 462px) 100vw, 462px" />
Fragmente din cercetarea de teren MȚR-SANSPA-CSB
SĂRBĂTORI MÂNIOASE CU FÂNUL
În Șurdești, județul Maramureș, se știe că nu e bine să lucrezi în zi de sărbătoare, nici în gospodărie, dar mai ales nu poți face fân. Pedeapsa vine imediat. Iată ce a pățit un om, cu multă vreme în urmă, când lucra la fân într-o zi de duminică, în locul care, acum, se numește La clăile de piatră:
Se spune că mai demult, tare demult, un om care avea o fâneață aproape de Piatra Roșie, lucra la fân și îl făcea clăi, într-o zi de sărbătoare, în preajma sărbătorii de Sânpetru (29 iunie). A zis o femeie care trecea pe acolo: „De ce lucrezi azi, că-i sărbătoare mare.” „Să fie tot sărbătoare”, a răspuns omul, „eu îmi fac fânul.” Era grăbit să termine, căci se arăta ploaie în zare și se temea să nu i se strice fânul. Atunci, femeia i-a spus: „Te-a bate Dumnezeu că lucrezi în zi de sărbătoare!” Bărbatul nu ascultă și lucră în continuare. La un moment dat, când termină una dintre clăi, se dădu jos și se duse la umbra unui pom să bea apă. Avea o cofă de lemn cu apă rece la umbra unui stejar. Când să pună cofa jos, femeia îi spuse, înainte se plece: „No, măi Petre (căci așa îl chema pe om), ce s-o făcut de claia ta? Du-te acum și termină claia!” Femeia a vorbit în glumă. Când s-a uitat mai bine, însă, Petre a căzut la pământ de spaimă; nu i-a venit să creadă ce s-a întâmplat cu claia: cât timp băuse apă, clăile de fân la care lucrase se prefăcuseră în piatră. În drum spre casă, Petre își mâna boii, supărat, zicându-le: „O să mâncați bolovani la iarnă! O să vin și o să încarc în loc de fân, bolovani, că pentru voi s-au făcut clăile piatră!” Clăile de piatră sunt acolo și astăzi, în grădina unui om, sub Piatra Roșie: una e cât o claie de fân, cealaltă e cât o jumătate de claie, cum o fost atunci, neterminată. (Poveste auzită de la Victor P., 75 ani, 2006, Șurdești; consemnată de V. Avram și A. Iuga. Text adaptat de A. Iuga).
Luna iulie, luna lui cuptor, când furtunile apar la munte de nicăieri, mânate de Sf. Ilie, este presărată la final cu câteva sărbători când nu e bine a lucra la fân, fiind foarte periculoase:
„Aici, în zona noastră s-o-ntâmplat mai multe necazuri mai demult, că s-o lucrat cu fânul; dar cu fânu’, sărbătorile astea primejdioase nu se lucrează!” (Mihai C., 65 ani, 2006, Șurdești, consemnată de A. Iuga).
Sfântul Ilie, sărbătorit pe 20 iulie, marchează începutul acestei perioade. Acum se pornesc furtuni strașnice, cu vânt puternic, tunete și fulgere. Sfântul Ilie nu uită când cineva a lucrat în zi oprită:
„O lucrat aici o bătrână, aici mai jos o lucrat. Și iarna o venit după claie, încă era zăpadă. Și o trăznit și i-o ars fânul din claie pentru că o lucrat în ziua de Ilie Prooroc. O ars claia, n-o putut să stingă nimeni (…), degeaba o aruncat oamenii apă pe ea. Nu s-o stins. N-o mai fost bun nici fânul, nici parul. Și parul o fost lovit.” (Achim M., 56 ani, 2010, Șurdești, consemnată de A. Iuga).
Nici de Sfânta Maria Magdalena, sărbătorită pe 22 iulie, nu e bine a lucra la fân:
„La Maria Magdalena, atunci îi gingaș, că le arde. Da! Cu Magdalena s-o întâmplat multe lucruri. O adus fân cutare în șură și l-o ars. O ars și șura. Acolo, la un uncheaș al meu, o stat dinsus de biserică. O adus ceva snopi să nu-i plouă pe câmp și i-o băgat în șură. Și o venit ceva ploaie în ziua de Maria Magdalena și o trăznit. O fulgerat și o ars șșuraț” (Alexa F., 78 ani, 2006, Șurdești, consemnată de A. Iuga și G. M. Iuga).
Ziua următoare, 23 iulie, se sărbătorește Sf. Foca, o altă zi mânioasă cu fânul:
„Un unchiaș de-al meu, care o avut loc acolo unde stă Gobi Jumbo, (…) în ziua de Foca n-o lucrat cu fânul, dar o gândit că s-a duce măcar să pregătească un par pentru claie. Parul pentru cealaltă zi, așa cum se face pe la noi. Și o adus parul, l-o bătut în pământ și atât. Și pe după-amiază o venit vreme mare și o trăznit numai parul. N-o fost fân pe claie. O trăznit parul acela” (Mihai C., 65 ani, 2006, Șurdești, consemnată de A. Iuga).
Nici de Adormirea Sf. Ana, sărbătorită pe 25 iulie nu se lucrează. E pericol de fulgere și trăznete:
„Acum vreo 20 de ani, era colectiv atuncea, (…) era căldură, eram în cămașă, că se anunțase vreme bună, nu ploaie. Se uscase fânul cosit până la amiază și am zis să mergem să strângem. Și s-o sculat nor de acolo, așa o venit cu o forță norul ăla, cu tunete și trăznete, de-o fost pe noi acolo. Tunete și fulgere. Și fiecare, în cămeși, cum am fost: unul s-o ascuns sub o tufă, altul sub un tei. Un băiat al meu o fost sub un stejar. Măi, du-te de sub stejar, că la stejar trag trăznetele, că au magnet stejarii. Îi lemn tare și are magnet. Du-te de sub stejar! Eu am stat sub o tufă și era un fag mare și o fugit un unchi de-al meu acolo și am fugit și eu, că trecea apa prin tufă. Cum am sosit acolo, el o fost lângă copac, eu mai încoace, o trăznit între noi. Cât de-aici acolo l-o aruncat afară. Pe când m-am sculat în picioare am știut că m-o trăznit și am știut că mor, că cine umblă trăznit, moare. Eram conștient. (…) O fugit toți prin ploaie, femeia, frate-mio, femeia fratelui, vai, m-o trăznit! Ne-o pus alăturea, o săpat în pământ cu securile groapă și ne-o băgat acolo și ne-o acoperit cu pământ. După ce ne-o acoperit cu pământ, o tras pământul, că știam noi că trage pământul. Și am scăpat. (…) Și am zis ieri către babă că eu mâine (25 iulie) nu lucru nimică. Mă duc un ceas, așa, două, mă duc la baie la Ocnă și cumpăr un pic de caș, că noi folosim mult, ne place cu plăcintă.” (Gheorghe P., 82 ani, 2013, Șurdești, consemnată de A. Iuga).
Ultima zi oprită a se lucra cu fânul este ziua Sf. Pantelimon, Pălie, sau Pintilie, cum se mai numește, sărbătorit în 27 iulie:
„Atunci vine vânt mare și zice Pintilei, Pintilei. Nu-i tot cosit de astăzi, că-i și de ieri. Deci o zis că-i și cosit din alte zile, dar Pintilei tăt le-o dus. Aici la noi o fost un om, cum zicem la noi, la Capu Câmpului. Mi-o fost unchieș mie. O fost la biserică diac și dacă o fost diac, o zis că-i dezlegat să lucreze cu fân în zile de-astea. Și apoi, când o venit vânt, tăt o mânat șfânulț. Și dacă o văzut, s-o enervat. O mai rămas o căpiță și o luat furca sus și o zis să o ia și pe asta, că și asta-i cu fân tot de atunci cosit” (Mihai C., 65 ani, 2006, Șurdești, consemnată de A. Iuga).
„Pintileu vine cu vânt și cu vârtej și-apoi duce fânul. Face roată și-l duce sus. Îl învârtește și-l duce. Și de la noi o luat. C-am lucrat în ziua de Pintilei. Și-apoi o venit un vânt și fânul o fost coame știi, așa, cum le spunem noi. O venit vânt și o făcut roată și le-o suit cu ele, acolo sub pietre, către Cavnic, unde avem pământ.” (Alexa F., 78 ani, 2006, Șurdești, consemnată de A. Iuga și G. M. Iuga).
Articolul a fost publicat pe 23 iulie 2015
Pe aceeași temă, mai puteți citi:
Splendoarea fânului Transilvaniei, un articol de Adam Nicolson, publicat de National Geographic în 2013
Protejează fânețele transilvane, un interviu cu Rodics Gergely, directorul Asociației Microregionale Pogány-havas
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius