În anul 2018, Stefano Bottoni – cunoscut istoric italian, foarte bun cunoscător al limbilor română și maghiară – publica la prestigioasa Editură Lexington Books lucrarea intitulată Stalin’s Legacy in Romania. The Hungarian Autonomous Region, 1952-1960. Volumul a fost în general bine receptat și în spațiul autohton (prin lansări și prezentări în presa culturală), astfel încât la doar câțiva ani a fost editat și în traducere românească.
Cartea este, de fapt, o monografie bine documentată a unei importante regiuni, locuită compact de maghiari/secui, o zonă care a trecut în anii 1950 printr-un soi de experiment de seră circumscris „ecosistemului stalinist“, așa cum îl denumește Stefano Bottoni (cap. 4 – Sera stalinistă; pp. 173-252). Apelând la surse variate, autorul arată că, după 1945, societatea maghiară transilvană a fost (re)încorporată în structura statului român (devenit comunist din 1948) fără să fie silită să renunțe la identitatea ei culturală: „drepturile lingvistice și libertatea folosirii simbolurilor naționale acordate de statul comunist maghiarilor din Transilvania, precum și ideea răspândită printre cei din urmă a utopiei socialiste care se construia în limba lor maternă au mascat faptul că ei contribuiau, deseori inconștient, la întărirea și susținerea unei dictaturi extraordinar de dure“ (pp. 15-16). „Instituționalizarea“ unei autonomii de natură etnică prin crearea entității numite Regiunea Autonomă Maghiară (RAM) a contribuit decisiv la mai buna integrare a locuitorilor de origine maghiară în România comunistă.
Cum a apărut, de fapt, RAM? Așa cum scrie Bottoni, dacă în 1952 – în contextul reorganizării teritoriale din Republica Populară Română – I.V. Stalin nu ar fi „sugerat“ liderilor comuniști români înființarea acestei unități administrative, RAM nu ar fi existat, iar demonstrația din carte este foarte convingătoare (cap. 2 – Darul lui Stalin: crearea Regiunii Autonome Maghiare, pp. 77-118). Imaginea lui Stalin așa cum se reflectă în volum este aceea a unui manipulator abil al sentimentelor naționale. Chestiunea transilvană/secuiască a întruchipat cel mai bine modul în care Moscova a aplicat principiul „dezbină și stăpânește“ (pp. 58 și urm.) atunci când a gestionat raportarea sa la problematica relațiilor româno-maghiare. Înființarea RAM a fost strâns legată de transformarea radicală a sistemului politic și administrativ și de adoptarea noii Constituții de tip stalinist din 1952 (p. 77) – o chestiune în care comuniștii autohtoni s-au simțit obligați să asculte de „specialiștii“ și „consilierii“ sovietici. Conducerea politică a RAM – în frunte cu primul secretar Lajos Csupor – a reprezentat de fapt „nomenclatura“ minorității maghiare (elita politică din Secuime) care a pus în practică într-un mod radical, similar cu dinamica violenței comuniste din alte regiuni ale țării, atât colectivizarea, cât și disciplinarea societății prin măsuri agresive de control social. Era un mod de a-și manifesta loialitatea față de centrul politic de la București.
Cartea lui Stefano Bottoni poate fi privită și ca un volum cu valențe teoretice despre raporturile dintre centru și periferie, având drept studiu de caz funcționarea de zi cu zi a RAM (îndeosebi din perspectiva autorităților locale). Actorii principali sunt mai ales cadrele de partid, specialiștii în economie și intelectualii maghiari responsabili cu funcționarea „autonomiei“ în zona ținutului secuiesc. Chestiunea secuiască este văzută în perspectivă istorică, autorul insistând atât asupra dificultăților guvernelor României mari legate de gestionarea diversității etnice (p. 25), cât și a rivalităților intramaghiare și intrasecuiești (Târgu Mureș versus Cluj; Târgu Mureș versus Odorhei etc.).
Volumul lui Stefano Bottoni conține și pagini consistente despre viața culturală, literară și artistică din Ținutul Secuiesc al anilor 1950. Cultura maghiară secuiască a oscilat între militantismul ideologic (impus politic) și misiunea națională asumată de intelectualii și artiștii comunității maghiare. O secțiune importantă surprinde carierele timpurii ale unor scriitori care ulterior s-au bucurat de mare notorietate (de exemplu, Sütő András, cu tinerețea sa literară circumscrisă stalinismului cultural și realismului socialist – pp. 205 și urm.). În final, trebuie spus că, deși a existat promisiunea oficială inițială de dezvoltare culturală semnificativă a RAM și de aplicare integrală a revoluției culturale comuniste, totuși rețeaua de instituții culturale locale nu a reușit niciodată să se emancipeze de mediile culturale mai largi (atât românești, cât și maghiare transilvane) (p. 203).
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius