Ion Buzdugan – Scrieri,
2 vol., studiu introductiv de Eugen Lungu,
text selectat şi îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de Mihai şi Teodor Papuc,
Editura Ştiinţa, Chişinău, 546+559 p.
O ediţie sobră în două volume, apărută la Chişinău, aduce încă o recuperare necesară, care dovedeşte că, dacă prăbuşirea comunismului nu a produs bulversarea scării de valori a criticii, mai avem, în schimb, multe de făcut pentru reîntregirea tabloului istoric al literaturii noastre, amputat de cenzură. Este vorba de opera aproape uitatului, azi, Ion Buzdugan.
Om politic proeminent, animator al mişcării unioniste din stânga Prutului şi cel care a citit, în Sfatul Ţării, la 27 martie 1918, declaraţia Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, Ion Buzdugan a avut de îndurat o dublă prigoană, după instaurarea comunismului în România. Vânat atât de comuniştii români, ca exponent al democraţiei interbelice, cât şi de sovietici, pentru rolul avut în Unirea Basarabiei, el şi-a petrecut primii ani de după instalarea comunismului adăpostindu-se clandestin pe la vechii colaboratori unionişti din Transilvania. Ascuns mai întâi la Blaj, apoi (după desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma) pe la casele prietenilor, Buzdugan a trăit, între 1946 şi 1951, după cum spune criticul Eugen Lungu în studiul introductiv la ediţia de faţă, ca „un sechestrat al regimului, atât că nu se afla pe priciurile închisorilor”. După ce regimul de la Bucureşti va începe, treptat, să se distanţeze de Moscova, iar represiunea împotriva basarabenilor se va diminua, Ion Buzdugan va reveni în viaţa literară, dar exclusiv cu traduceri din literatura rusă. Până în 1967, când se stinge din viaţă, nici o creaţie originală de-a sa şi nici una dintre culegerile de folclor pe care le-a adunat şi îngrijit nu au văzut lumina tiparului. Cu două excepţii – Iordan Datcu, în Dicţionarul folcloriştilor români (1979), şi Gabriela Danţiş, în antologia de poezie bucolică Ceres şi Pan (1984) –, numele său nu a mai fost menţionat, nici măcar după moarte.
De acelaşi gen de tratament s-a bucurat, de altfel, Ion Buzdugan şi dincolo de Prut, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, unde numele său a fost complet interzis.
Or, fără să fie impunătoare, opera sa este importantă în contextul Basarabiei şi semnificativă în cel al literaturii române, în întregul ei. Patru volume de poezie antume (Miresme din stepă, 1922; Ţara mea, 1928; Păstori de timpuri, 1937; Metanii de luceferi, 1942) şi trei rămase în manuscris, două culegeri de folclor edite şi două inedite, o bogată publicistică şi corespondenţă şi o la fel de substanţială operă de traducător îl îndreptăţesc pe Ion Buzdugan la o recuperare critică. Una care, fără să exagereze, pe criterii sentimental-patriotice, valoarea poeziei sale, să îl readucă pe scriitorul şi intelectualul basarabean în istoria literaturii române.
Ediţia îngrijită de Mihai şi Teodor Papuc ne oferă cvasi-totalitatea operei cunoscute a lui Ion Buzdugan. Celor patru volume de poezie edite şi celor două de folclor li se adaugă o cantitate însemnată de inedite şi o primă selecţie amplă din publicistica autorului. Corespondenţa sa – accesibilă datorită intermedierii scriitorului C. D. Zeletin, prieten al lui Buzdugan şi custode al moştenirii sale literare – ne oferă ocazia de a pătrunde în intimitatea acestei personalităţi ocultate şi, totodată, de a completa tabloul relaţiilor scriitoriceşti în interbelic. În fine, traducerile, care ocupă mai mult de jumătate din volumul al II-lea al ediţiei, sunt relevante nu numai în sine (căci, prin intermediul lui Buzdugan, au pătruns în română opere însemnate ale literaturii ruse şi ucrainene). Ci şi pentru că ele developează un paradox. Orice ţară a cărei literatură ar fi avut un asemenea intermediar într-o altă cultură – în care i-a introdus pe Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov, Taras Şevcenko, Mihail Koţiubinski, Ivan Bunin, Aleksandr Blok, Serghei Esenin şi Maxim Gorki, între alţii – l-ar fi premiat şi susţinut. Nu şi Uniunea Sovietică! Aceasta l-a hăituit pe Buzdugan, ani de zile, nu spre a-l decora pentru serviciile făcute culturii ruse în România, ci spre a-l trimite în Siberia, ca şi pe Pan Halippa. Este paradoxul unei mari culturi, dar care încă n-a trecut probele libertăţii şi spiritului critic...
Aşadar, o operă complexă, în care poezia, publicistica, folcloristica şi traducerile se adună, spre a contrazice imaginea comună a politicianului român, de ieri şi de azi. Ion Buzdugan nu a fost un veleitar demagog, care să folosească politica drept trambulină literară, ci, dimpotrivă, un intelectual pe care sentimentul datoriei şi necesităţile Basarabiei, înainte şi după 1918, l-au aruncat în politică.
Poet de vocaţie, el a ajuns la formula tradiţionalistă nu pe calea expresionismului german sau a ortodoxismului gândirist, ci spontan. Deşi va publica, sporadic, la Gândirea, Buzdugan nu este un gândirist, nici un poet mistic-religios, în maniera Sandu Tudor. Tradiţionalismul său continuă linia Coşbuc – Goga şi, chiar dacă există în lirica sa accente religioase, ele nu au o conotaţie livresc-culturală, ca în cazul ortodoxiştilor, ci sunt genuine.
Autenticitatea trăirii religioase le salvează de accentele confesionale prea pronunţate (care deranjează chiar şi în opera unui mare poet ca Vasile Voiculescu) şi le conferă un statut meditativ-existenţial. În toate, avem în Ion Buzdugan un foarte bun poet tradiţionalist de raftul al doilea, imediat sub Ion Pillat, Aron Cotruş, Adrian Maniu şi Vasile Voiculescu, dar înaintea lui Radu Gyr, Sandu Tudor sau V. Ciocâlteu. Autenticitatea este şi trăsătura caracteristică a operei sale de folclorist. Cele două culegeri de folclor basarabean pe care le tipăreşte în 1921 şi 1928 sunt fundamentale pentru reintegrarea culturii populare din provincie în ansamblul culturii tradiţionale româneşti, dar, în acelaşi timp, sunt notabile – după cum au spus specialiştii – prin calitatea materialului adunat, cu instinct sigur, de către încă tânărul învăţător. E cu atât mai preţios demersul său, cu cât, din cauza represiunii ţariste, până în 1918 a fost imposibil să se facă în Basarabia anchete şi culegeri de folclor de tipul celor desfăşurate, la finele secolului al XIX-lea şi începutul secoluliu XX, în Regat şi în celelalte provincii româneşti, de către Moses Schwarzfeld, Simeon Florea Marian, G. Dem. Teodorescu sau Artur Gorovei. Şi, din păcate, nici în interbelic nu aveau să se mai facă prea multe, ceea ce (în absenţa culegerilor lui Ion Buzdugan) ar fi permis propagandei sovietice să argumenteze cu mai mult succes teza „moldovenismului” distinct de românitate. Calitatea materialului cules de Buzdugan oferă, din fericire, contra-argumente incontestabile acestei teze, mai ales că aceste două volume de Cântece din Basarabia nu sunt alcătuite cu scop propagandistic, ci ştiinţific.
De mare importanţă istorică sunt articolele lui Buzdugan de dinainte de 1918 şi poeziile semnate, în perioda 1905-1908, în revistele din Basarabia, cu pseudonimul Nică Românaş, publicate în addenda la volumul I. Ele atestă – alături, desigur, de alte fenomene convergente – rezistenţa scrisului românesc în provincie, în pofida interdicţ iilor ţariste şi a rusificării forţate a elitei, şi, totodată, existenţa, şi aici, a unei mişcări de renaştere naţională, în perioada 1900-1918. Mişcare care a pregătit Unirea, la fel cum s-a întâmplat în Transilvania şi Bucovina. În apropierea lui 1918, românii din jurul Vechiului Regat îşi cereau înapoi identitatea, înarmaţi nu doar cu drepturi derivând din istorie, ci şi cu o existenţă culturală de sine-stătătoare.
Ediţia alcătuită de Mihai şi Teodor Papuc, impecabilă sub aspect filologic, ne furnizează tot ce se poate şti astăzi despre Ion Buzdugan şi opera sa. Nimic nu mai împiedică reintegrarea lui în istoria literaturii române, ca foarte bun scriitor de raftul al doilea, ca tradiţionalist nedogmatic şi, totodată, intelectual complex, reprezentând cu demnitate Basarabia atât de greu încercată. Are dreptate Eugen Lungu, în concluzia studiului introductiv: când ai atât de puţin, totul contează.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius