Cititorii români sunt familiarizați cu lucrările istoricului de origine elvețiană, profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea din Viena – Oliver Jens Schmitt. Cunoscut pentru lucrările sale ce abordează chestiuni privind istoria României, apărute în ultimii ani la Editura Humanitas (biografia Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea ,,Căpitanului”, dar și România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu), profesorul Schmitt și-a dedicat eforturile de cercetare și/sau analiză unor teme și epoci istorice din cele mai diverse, într-o baleiere de la Evul Mediu până la contemporaneitate, ce privește preponderent arealul Europei de Sud-Est.
Volumul de față abordează evoluția spațiului balcanic de după prăbușirea sistemului imperial, cu noile realități ce țin de specificul etnic, politic și religios al fiecărei entități statale din regiune. În mare măsură, volumul lui Jens Schmitt se înscrie în siajul mult mai cunoscutelor lucrări ale Barbarei Jelavich (History of the Balkans. Vol I, Eighteenth and Nineteenth Centuries, Cambridge University Press, 1983; History of the Balkans. Vol. II, Twentieth Century, 1983), și Mark Mazower (The Balkans, New York, 2000) cu mențiunea că, spre deosebire de acestea din urmă, cercetarea profesorului O.J. Schmitt abordează evoluția Balcanilor de-a lungul unui segment de timp mult mai îngust, este drept însă că unul extrem de dens, anume secolul al XX-lea.
Lucrarea lui J. Schmitt debutează cu problematica din jurul războaielor balcanice, analizând liniile conflictuale din Balcani, disputele generate de apariția, consolidarea și mai ales efervescența programelor naționale din zonă, echivalentă cu acutizarea tensiunilor; de altfel, sorgintea conflictelor coboară în timp, fie că este vorba de disputa dintre bulgari și greci în privința Macedoniei, disputa dintre sârbi și albanezi cu privire la Kosovo, cea dintre albanezi și greci în privința Epirului. Reperele cheie care au marcat evoluțiile din zona Balcanilor de dinainte de prima conflagrație mondială sunt marcate distinct și echilibrat, concomitent cu evidențierea eșecurilor din jurul tentativelor de stabilizare ale Imperiului Otoman și accentuarea aversiunilor din zonă. Referirile privind cele două războaie balcanice și tratatele de pace care le-au succedat (de la Londra și de la București) au fost completate de considerații privind ceea ce O.J. Schmitt numește al treilea război balcanic, cu trimitere la suma de acțiuni întreprinse de învinși împotriva învingătorilor, de această dată nu printr-un război convențional, ci prin intermediul organizațiilor secrete; sintagma e folosită mai cu seamă pentru a descrie luptele intermitente și neregulate desfășurate de grupuri din zona albanezo-macedoneană, unde se distingea o entitate precum Organizația Revoluționară Internă din Macedonia și Odrin (ORIMO).
Incursiunea profesorului Schmitt în trecutul Balcanilor continuă firesc cu semnificația primei conflagrații mondiale și mai ales implicațiile acesteia pentru evoluțiile din arealul balcanic, de la izbucnirea propriu-zisă a războiului, la tipul de angrenare a actorilor din zonă în conflictul mondial și deznodământul, reliefând specificul sârb, dar și, sau mai ales implicarea românească și cea a Greciei în război, în cazul ultimei fiind vorba de o prăpastie politică atât de adâncă, cunoscută sub sintagma de Schismă Națională (Εθνικός Διχασμός) ce a depășit cu mult, mai ales ca amploare și efecte în timp, scindarea oarecum similară din rândul elitei românești, din aproximativ aceeași perioadă. Dincolo de victoria inițială a Puterilor Centrale în Balcani, deznodământul conflagrației avea să echivaleze, pentru unele state balcanice, grație unui cumul de factori, cu împlinirea proiectului național, România fiind exemplul cel mai sugestiv. Pentru alte state balcanice, deznodământul nu a fost unul la fel de fericit, iar exemplele Greciei și Bulgariei sunt grăitoare. În cazul Greciei, nu războiul mondial în sine, cât războiul greco-turc din 1919-1922 a însemnat eșecul Megali Idea (Μεγάλη Ιδέα), programul naţional elen enunţat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, care avea să se reflecte și în abordările de politică externă a Greciei, până la momentul înfrângerii Greciei în războiul greco-turc și catastrofa militară elenă din Asia Mică (Μικρασιατική καταστροφή).
Bulgaria, la rândul său, se afla din nou în tabăra învinșilor, la sfârșitul primei conflagrații, iar aspirațiile elitelor bulgare privind o Bulgaria Mare-Велика България (proiect care stârnise atâta emulaţie în rândul cercurilor politice şi elitelor intelectuale bulgare și primise o puternică lovitură după războaiele balcanice și pacea de la București), erau cu atât mai îndepărtate.
Revenind la lucrarea lui Schmitt, aceasta surprinde evoluțiile specifice din deceniile interbelice, echivalându-le (de-a lungul unui bilanț privind situația din ajunul celui de-al doilea război mondial) cu eșecul unei noi ordini postimperiale.
Rolul și consecințele celei de-a doua conflagrații mondiale asupra actorilor statali balcanici sunt aprofundate într-o secțiune specială (în care este ilustrată noua ordine politică din Balcani creată de puterile Axei), care are meritul că abordează în mod comparativ regimurile de ocupație din regiune.
Unele din afirmațiile autorului sunt cel puțin discutabile. Surprinde, bunăoară, lejeritatea cu care se trece peste rolul Germaniei în întregul proces al imploziei (termen folosit îndelung de autor) României în contextul pierderilor teritoriale din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Or, dincolo de existența factorilor favorizanți interni –nu puțini, cei determinanți au fost, în mod vădit, factorii externi. Este perfect adevărat însă, între altele, faptul că elitele românești au cedat în fața pretențiilor teritoriale ultimative externe, fără o rezistență armată – fie ea și una simbolică, fapt blamabil (în ciuda unor deznodăminte previzibile, dar aici am păși pe tărâmul istoriei contrafactuale) deși rațiunea din spatele deciziilor factorilor politici din epocă țintea, de fapt, salvarea ființei statului român. În privința situației în care ajunsese România în 1940, autorul susține că aceasta a plătit prețul faptului că ,,nu a ajuns niciodată la un acord cu vecinii din Sud și Vest“, sugerând implicit că acest lucru ar fi fost posibil. Or, este binecunoscut, de exemplu, faptul că în cazul Ungariei, Budapesta nu numai că nu a acceptat niciodată doar corecții de frontieră, ci s-a declarat nemulțumită chiar și după Arbitrajul de la Viena (guvernul maghiar se declara zdrobit sufletește), când prin intervenția Germaniei și Italiei primise un teritoriu 43492 km2, ce îngloba orașe precum Cluj, Oradea, Baia Mare, Sighet, Dej, Reghin, dar și regiuni rurale cu populație românească masivă, dispusă compact. În privința populației românești de pe teritoriul ocupat de Ungaria, aceasta nu era de ,,aproximativ un milion de români“, ci de (semnificativ) peste un milion de locuitori. Asupra acestora avea să se abată un val de masacre (919 omoruri), schingiuiri, violuri, jafuri, profanări, inițiate de sau cu acordul autorităților maghiare ocupante, răspunzătoare, între altele, de deportarea în lagărele naziste a peste 131.000 de evrei din Ardealul ocupat.
Purtând cititorul până la începuturile anilor ’90, adică abordând inclusiv prăbușirea comunismului și dezintegrarea Iugoslaviei, lucrarea lui Jens Schmitt se constituie într-o lectură incitantă, care poate genera dezbateri și noi abordări cu privire la trecutul regiunii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius