O NOUĂ EDIȚIE DIN POSTUMELE LUI DANIIL SANDU TUDOR

[altmariusbook]

Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), 
„Ce e omul?”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 
îngrijită de Alexandru Dimcea 
și Maica Hristofora Moldoveanu, 
Editura Christiana, Bucureşti, 2017

Notă asupra ediţiei a II-a (2017)

Această a doua ediție, revăzută și adăugită, a volumului 4 – „Ce e omul?” – al „Caietelor” lui Daniil Sandu Tudor este ultima carte la care a apucat să lucreze – în colaborare cu prof. Alexandru Dimcea și asistată îndeaproape de colega noastră Claudia-Roxana Ștefan – vrednica de pomenire Maică Hristofora (Gabriela Moldoveanu), strămutată la cele veșnice în vara lui 2013. Destinul editorial postum al lui Daniil Sandu Tudor va rămîne pentru totdeauna legat și de numele ei (mai ales prin ediția critică a „Imnului Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu”, din 2004, și prin prima ediție integrală a „Acatistelor”, din 2009).
Au fost adăugate teme noi. Unora li s-au dat titluri editoriale, altora nu, intrînd în culegerea finală plasate sub un acelaşi titlu.
Am păstrat pe pagina de titlu binecuvîntarea primei ediții (2003) dată de adormitul întru fericire Părinte Patriarh Teoctist (1915-2007).
Textul așezat „În loc de postfață” reproduce aici varianta revizuită din volumul Răzvan Codrescu, „Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești”, Editura Rost / Fundația Sfinții Închisorilor, București – Pitești, 2014 (pp. 165-167: „Sandu Tudor în pragul canonizării”).
Nu știm dacă vom reuși să încheiem seria – inaugurată în anul 2000 – cu volumul 5 al „Caietelor” (dedicat monahismului), rămas în stadiu de proiect. Am optat ca această reeditare să se facă în afara seriei respective, ca un volum de sine stătător. (R. C.)

În loc de postfaţă

Daniil Sandu Tudor (1896-1962) este de mai multă vreme propus spre canonizare, nu atît ca poet religios sau ca animator al „Rugului Aprins”, cît ca martir al dreptei credinţe în vremea prigoanei comuniste. Hărţuit permanent de Securitate şi arestat în mai multe rînduri, chiar după ce intrase în cinul monahal şi se retrăsese în inima Rarăului, el a dispărut fără urmă în temniţa de la Aiud, actul oficial al decesului fiind încheiat la 17 noiembrie 1962, fără să se ştie locul unde a fost îngropat. O ultimă fotografie ni-l înfăţişează slab şi hieratic, cu privirea de-o adâncime şi blândeţe nelumească, cu barba atîrnîndu-i albă pe piept – un om prefăcut în icoană. Aşa îl evoca, înfiorat, şi părintele Adrian Făgeţeanu (1912-2011), supravieţuitor al prigoanelor şi, la rîndul său, arzător în flacăra nemistuită a „Rugului Aprins”.
Sînt voci – bisericeşti şi nebisericeşti – care cîrtesc însă împotriva memoriei sale, şi mai ales împotriva posibilei sale treceri în rîndul Sfinţilor Mărturisitori.
I se impută, bunăoară, o tinereţe cam intempestivă, aventuroasă şi boemă. Petre Pandrea îşi aminteşte cîtă antipatie reciprocă era între el şi Maica Mihaela (Marieta Iordache, sora „bădiei” Iordache Nicoară, ea însăşi moartă în temniţa de la Ciuc, în 1963), care-l socotea un dandy al anilor ’30 şi, deci, un impostor în haină monahală, retras la Rarău mai mult de teama comuniştilor decît din considerente duhovniceşti. Alţii îi evocă (şi îi impută) firea dificilă, aproape ţîfnoasă, care-l prefăcea într-un interlocutor imprevizibil şi incomod, de o subiectivitate agresivă, insuportabil chiar şi atunci cînd avea dreptate. Nu lipsesc nici cei care să-i facă o vină din faptul că s-a călugărit prea tîrziu, după ce „şi-a făcut de cap” o viaţă întreagă, pendulînd derutant între dreapta şi stînga, în ordinea politică, şi între cultură şi religie, în ordinea spirituală. Mai mult decît atît, un profesor de teologie trecut acum la cele veşnice (drept care nu-i mai amintesc nici numele, nici petele biografice) nu s-a dat înapoi să-l califice pe el drept eretic, iar „Rugul Aprins” ca pe o grupare de tip sectant, chiar dacă pe acolo a trecut mai toată „floarea” teologiei şi duhovniciei româneşti contemporane!
Lăsînd la o parte stupizenia infamă a celei din urmă acuzaţii (pentru „sectologul” respectiv, de altfel, toată intelighenţia creştină românească stă sub semnul ereziei, de la Nae Ionescu la Petre Ţuţea şi de la Sandu Tudor la Ioan Alexandru, nefiind cruţaţi nici cei în viaţă la data apariţiei cărţii, precum maestrul Sorin Dumitrescu şi chiar... părintele Galeriu!), există o doză de adevăr în cele de mai sus. Chiar şi după ce s-a orientat sincer spre mistică şi spre Ortodoxie (primul lui Acatist, închinat Sfîntului Dimitrie Basarabov, deşi tipărit abia în 1942, datează din 1927), Sandu Tudor a fost, încă mulţi ani, un personaj atipic şi contradictoriu. Desăvîrşirea nu este aproape niciodată un dar instantaneu: omul viu suie treptele ei pe rînd şi anevoie, mai repede sau mai încet, mai lin sau mai contorsionat, ba uneori chiar prăbuşindu-se şi luînd-o de la capăt. Este de-a dreptul necreştineşte să judeci un om numai după o fază sau numai după un aspect al vieţii lui: creştinismul este religia păcătosului chemat la îndreptare, a iertării şi a răbdării, a dragostei prisositoare şi a dreptei cumpăniri.
Da, fără să fie propriu-zis un ticălos, Sandu Tudor, mai ales în prima tinereţe, a fost un ins pătimaş şi oscilant. Cîţi Sfinţi n-au străbătut însă un traseu asemănător, ba chiar şi mult mai sinuos? Şi ce vorbă e asta, că s-a călugărit prea tîrziu?! Un N. Steinhardt, de pildă, călugărit cu doar vreo nouă ani înainte de moarte, este pentru asta mai puţin monah?! Sau ce discuţii mai încap în faţa jertfei pentru Hristos? Sfîrşitul mucenicesc spală şi păcatele mireneşti (vezi cazul Constantin Brâncoveanu, ca fiind cel mai la îndemînă), darămite pe ale unuia care a pătimit în haina monahală, după ani de asceză şi meditaţie, anume pentru credinţa lui – de care nu numai că nu s-a dezis, dar pe care a mărturisit-o până la capăt, prin scris şi prin viu grai, trăgînd după el alte zeci şi sute de conştiinţe, în epoca cea mai ostilă spiritualităţii din toată istoria românească şi europeană.
A pune la îndoială o astfel de viaţă încununată de mucenicie este nu doar nedrept, ci aproape indecent, mai ales când este vorba de oameni – o, cît de mulţumiţi de sine! – care n-au trecut prin nici una dintre marile încercări ale veacului şi n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici echivalentul unui simplu caiet cu note de lectură sau al unui singur condac din miile de pagini rămase de la Sandu Tudor...
Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor români din temniţele comuniste recunoscuţi şi cinstiţi ca atare, într-o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modéle curente de dăruire jertfelnică. Este jenant că pînă astăzi nici unul dintre „Sfinţii închisorilor” din România (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu pînă la Daniil Sandu Tudor sau Mihaela Iordache) n-a ajuns în calendar, cînd prin alte părţi au fost canonizaţi cu sutele! Mă tem că acesta este semnul cel mai clar că încă n-am ieşit, nici măcar la nivel bisericesc, din lunga şi sinistra paranteză comunistă.
Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decît atunci cînd vor începe să retrăiască în inimile şi în conştiinţele noastre cei pe care el i-a ucis pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc.
Daniil Sandu Tudor, în lamura mucenicească a vieţii lui, este parte a acestui pariu românesc cu eternitatea.

Răzvan Codrescu