O istorie succintă a Festivalului Internaţional „George Enescu”

[Festival Enescu]

O istorie succintă a Festivalului Internaţional „George Enescu”

http://www.ziarultricolorul.ro/special/o-istorie-succint-a-festival...

Festivalul Internaţional „George Enescu” reprezintă în prezent o una dintre cele mai importante cărţi de vizită culturale ale României, iar credibilitatea sa ca manifestare de anvergură stă nu doar în valoarea artistică a ofertei muzicale, ci şi în constanţa cu care s-au succedat, iată, 19 ediţii. Sîntem în pragul celei cu numărul 20 şi putem privi înapoi cu satisfacţia contemplării unui fenomen ce s-a transformat deja într-o frumoasă tradiţie a toamnei româneşti. Într-un prezent frămîntat, în care simţim că puţine lucruri mai sînt într-adevăr „ale noastre”, Festivalul Internaţional „George Enescu” se constituie într-un argument pentru ideea că, pentru a creiona un specific – orice fel de specific –, este nevoie de efort susţinut şi mai ales de timp; către acest timp ne întoarcem acum privirea.

Începuturile

În data de 4 septembrie 1958, avea loc la Bucureşti deschiderea festivă a celei mai importante manifestări muzicale internaţionale găzduite de România, Festivalul Internaţional „George Enescu”, ce era planificat să se desfăşoare din 3 în 3 ani. Manifestarea era însoţită de un concurs internaţional, care a supravieţuit însă numai în primele 5 ediţii, fiind întrerupt ulterior şi reluat abia o dată cu ediţia din 1991. Motivaţia întreprinderii unui astfel de demers de către oficialităţile comuniste nu era însă una ce avea la bază nobile considerente artistice, ci un pragmatic interes în a convinge forurile internaţionale de aprecierea de care se bucura George Enescu în România. Pe de altă parte, autorităţile doreau să demonstreze societăţii capitaliste că România este în stare să organizeze un festival muzical dedicat lui Enescu, capabil să concureze cele mai ambiţioase manifestări internaţionale similare. Dincolo de aceste abile motive politice, desigur că succesul începutului a depins în mare măsură de valoarea artiştilor invitaţi, iar reflectarea în presa vremii, naţională dar şi internaţională, a fost una deosebit de pozitivă. Printre invitaţii care au participat la această ediţie inaugurală s-au numărat personalităţi importante ale scenei internaţionale, care, deloc întîmplător, fuseseră foarte apropiate de marele George Enescu: Sir Yehudi Menuhin, David Oistrah, Halina Czerny-Stefanka, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak sau Claudio Arrau. Alături de aceşti prestigioşi solişti, la strălucirea festivalului au contribuit în egală măsură şi unii dintre cei mai valoroşi dirijori ai acelui moment: Sir John Barbirolli, Carlo Felice Cillario sau Carlo Zecchi, artişti care au oferit publicului român clipe unice din punct de vedere interpretativ. Unul dintre evenimentele de neuitat în cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu” a fost cel oferit de violoniştii Yehudi Menuhin şi David Oistrah, care au interpretat împreună, în afara programului anunţat, Concertul pentru două viori şi orchestră de Johann Sebastian Bach. Gestul avea o dimensiune simbolică – lucrarea fusese cîntată de fiecare dintre ei, anterior, împreună cu George Enescu –, dar era simbolică şi pentru deschiderea dincolo de graniţele şi orientările politice ale acelui timp. În următoarele ediţii, această iniţiativă a fost continuată, într-o încercare de permanentizare a componentei simbolice, în 1961, de către Leonid Kogan şi Henryk Szeryng, iar în 1964 de către Ion Voicu şi acelaşi Henryk Szeryng. Primele ediţii ale festivalului „Enescu” au beneficiat de o serie de importante premiere. Un punct culminant al ediţiei inaugurale l-a constituit prezentarea în premieră naţională, în data de 22 septembrie 1958, a tragediei lirice Oedipe de George Enescu, cu tînărul pe atunci David Ohanesian în rolul principal, un rol care i-a marcat decisiv artistului cariera solistică. Succesul aşteptat s-a concretizat, spectacolul impunîndu-se în timp ca un veritabil model de referinţă. Premiere relevante a oferit şi ediţia a treia, din 1964, în care au putut fi ascultate pentru prima dată poemul Vox Maris (Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii, dirijată de Iosif Conta) şi Cvartetul cu pian nr. 1, ambele lucrări semnate de George Enescu, dar şi premiera naţională a operei Pelleas şi Melisande de Claude Debussy cu Orchestra Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti – astăzi Opera Naţională Bucureşti –, sub bagheta lui Mihai Brediceanu.

Comparativ cu prima ediţie, cea de-a doua, din 1961, a acordat o mai mare atenţie teatrului liric şi artei vocale în general, concretizată în 5 spectacole lirice (Oedipe de George Enescu, Boris Godunov de Modest Mussorgski, Fidelio de Ludwig van Beethoven, Otello de Giuseppe Verdi şi O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu) şi două balete (La piaţă de Mihail Jora şi Priculiciul de Zeno Vancea). De asemenea, dacă în ediţia din 1958 publicul nu a avut la dispoziţie decît 2 săli de concerte, cea a Atheneului şi cea a Operei Naţionale Bucureşti, în 1961 au fost puse la dispoziţia publicului încă 3 noi spaţii de concert: Sala Mare a Palatului, cu peste 3.000 de locuri, Sala Mică a Palatului (actuala Sală Auditorium, destinată concertelor camerale) şi Studioul de concerte al Radioteleviziunii Române (actualul Studio de Concerte „Mihail Jora”), cu aproape 1.000 de locuri.

Printre oaspeţii anului 1961 s-au numărat Sviatoslav Richter, Aldo Ciccolini, Leonid Kogan, Henryk Szeryng, Valentin Gheorghiu, Ştefan Gheorghiu, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu sau Ion Voicu. Lor li s-au adăugat dirijorii Sir John Barbirolli, prezent pentru a doua oară, Lorin Maazel, Ghenadi Rojdestvenski, Mircea Cristescu, Mircea Basarab, Iosif Conta, Mihai Brediceanu şi George Georgescu, aceasta fiind de altfel şi ultima ediţie în care maestrul Georgescu a dirijat Orchestra Filarmonicii în cadrul festivalului. „Am revenit la Bucureşti fiindcă… m-am îndrăgostit! Da, da, se întîmplă chiar şi la vîrsta mea. Am îndrăgit publicul acesta entuziast care ştie să aprecieze muzica bună. Am îndrăgit Filarmonica «George Enescu», ai cărei instrumentişti se dăruiesc din toată inima muzicii… Am îndrăgit Bucureştii”, declara şeful de orchestră Sir John Barbirolli în 1961.

Cea de-a treia ediţie a festivalului, cea din 1964, a purtat cu ea o pecete de tristeţe cauzată de moartea dirijorului George Georgescu. În semn de omagiu pentru George Georgescu, Henryk Szeryng a interpretat Andantele din Sonata BWV 1003 nr. 2 în la minor de Johann Sebastian Bach, după ce a susţinut partitura solistică a Concertului op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski. Numele artiştilor invitaţi au fost, ca şi la precedentele două ediţii, extrem de ofertante. Publicul român i-a putut urmări din nou, pe viu, pe unii dintre cei mai în vogă artişti ai momentului, o performanţă greu de realizat într-o ţară comunistă.

Nu este de mirare, aşadar, că momentele artistice oferite de Arthur Rubinstein, Henryk Szering, Gaspar Cassadó, Monique Haas, talentatul Li Min-Cean, cîştigător al primului Concurs Internaţional pentru Pian „George Enescu”, André Navarra, André Cluytens, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, pe atunci în vîrstă de 28 de ani, sau John Pritchard au rămas de neuitat în memoria celor care i-au ascultat. Nu trebuie omişi însă nici artiştii români, dintre care îi amintim pe Valentin şi Ştefan Gheorghiu, Ştefan Ruha, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Mircea Basarab şi Mihai Brediceanu. Dacă în 1958, la prima ediţie a Festivalului „Enescu”, nu a fost prezent nici un ansamblu instrumental internaţional, organizatorii s-au concentrat în următoarele două ediţii pe acoperirea treptată a acestui neajuns. În 1961, a fost prezentă doar Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Ruse, iar în 1964 publicul a putut urmări Orchestra Filarmonicii din Viena şi Ansamblul Baletului Mare din Moscova. Ediţia a IV-a, din 1967, a prezentat cea mai bogată ofertă de pînă atunci a ansamblurilor străine. În sălile bucureştene au evoluat membrii Orchestrei Filarmonicii din Los Angeles, ai Orchestrei Simfonice a Filarmonicii de Stat din Moscova, dar şi ansamblurile camerale Nonetul Ceh sau Cvartetul Tatrai. Din sfera prezenţelor artistice notabile, o amintim şi pe cea a balerinilor Operei Mari din Paris. Numele solistice au fost de asemenea de top, printre ele numărîndu-se Van Cliburn, cel care în 1958, la 23 de ani, uimise întreaga lume prin cîştigarea premiului I - american fiind! - la prima ediţie a Concursului Internaţional de pian „Ceaikovski” de la Moscova, în plin Război Rece, Isaac Stern, Claire Bernard, excentricul Friedrich Gulda, David Oistrah, Mstislav Rostropovici, dar şi dirijorii Zubin Mehta, Kiril Kondraşin sau Kurt Masur. S-a înregistrat, de asemenea, o prezenţă interpretativă românească de excepţie, atît în privinţa artiştilor, cît şi a ansamblurilor instrumentale. Îi amintim aici pe Valentin Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Mircea Basarab, Constantin Bugeanu şi Antonin Ciolan, Orchestra Filarmonicii George Enescu, Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii, Orchestra Filarmonicii din Cluj, Corul Madrigal, Cvintetul George Enescu sau Cvartetul Muzica.

IOANA MARGHITA