Autorul Istoriei critice a literaturii române citează contribuții anterioare pentru a le amenda sau, dimpotrivă, pentru a-și sprijini demonstrația pe ele. În ambele cazuri, critica literară e văzută drept ceea ce este: un al doilea discurs, meta-literar, fără de care primul ar fi ajuns într-o condiție de abundență și inflație, lipsă de criterii și irelevanță. Nu e deci o întâmplare că receptarea dublează parcursul marii narațiuni istoriografice a lui Manolescu, de la Dosoftei, numit „primul poet”, și până la autorii afirmați după 1989. Și poeții sunt incluși în receptare, în capitolul despre mitropolitul „blând ca un miel”, cum scria Neculce: „iubitori ai limbii vechi” ca Eminescu, Arghezi, Voiculescu sau Nichita Stănescu sunt menționați în ordine cronologică, criteriul nefiind unul al afilierii la un anumit curent. Cu cât autori mai diferiți între ei, din varii epoci, prețuiesc Psaltirea lui Dosoftei, cu atât acest monument de limbă apare ca fiind mai durabil. De obicei reținutul istoric literar nu ezită să folosească, aici, epitete în repetiție și în succesiune: „extraordinar efort tehnic”, „calitate deopotrivă de extraordinară a scriiturii”, „călătorie printr-o țară a minunățiilor poetice”, „talent ieșit din comun”… De observat în Istorie această permanentă raportare a unui autor „vechi” la scriitori mai „noi”. Și invers: marcarea unor ascendențe, a unor modele pentru cei din generațiile care ne sunt mai aproape. Indiferent de epoca în care se situează un autor cuprins în Istorie, el este legat, într-un fel sau altul, nu numai de epoca respectivă, ci și de firul istoriografic parcurs înainte și înapoi, într-un mod caracteristic deopotrivă lui G. Călinescu și lui Manolescu. Dacă însă autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent viza explicit, prin aceasta, demonstrarea și ilustrarea organicismului literaturii naționale (poate și în dezacord cu teoriile modernist-sincroniste ale lui Lovinescu, pentru care trecutul literar devenea, prin simpla trecere a timpului, doar un bun cultural), la Manolescu, acest tip de raportare a unui Arghezi sau Nichita Stănescu la Dosoftei arată nu atât vechimea și prospețimea vechiului, cât o cauzalitate orientată dinspre mai-nou spre mai-vechi. Demonstrația lui Călinescu viza valoarea literară a „stihurilor” mitropolitului: „Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte”. A face la 1941 asemenea aprecieri asupra unui autor născut cu trei secole în urmă e pentru Călinescu proba supremă că Dosoftei a rămas și va rămâne „actual”. Actualitatea unui scriitor nu este legată de epoca în care a trăit, nici de distanța dintre momentul creației și cel al receptării, ci, pur și simplu, de valoarea recunoscută și omologată critic a autorului respectiv. (E motivul pentru care G. Călinescu a putut clasiciza, prin Istoria sa, inclusiv autori contemporani lui.) Din organicismul sintezei sale, fundat axiologic, a reieșit organicitatea unei întregi literaturi naționale, văzută istoric. Dar e mai greu de dovedit că literatura română chiar are această organicitate și monumentalitate, independent de cine le constată; decât că asta este proiecția călinesciană a literaturii noastre, cu două elemente scoase cu tot dinadinsul în relief. Manolescu comută perspectiva și nu are inflexiunile de tezism călinescian, urmărind receptarea critică, raporturile și cauzalitățile literare, care, toate, fixează un autor în conștiința literară, în sistemul de valori culturale și (în cazul marilor scriitori) în chiar metabolismul literaturii noastre. Dosoftei este atât de important nu neapărat sau nu numai pentru că are „un talent ieșit din comun în evocarea unor viziuni oribile, terifiante”, ci și pentru că mari poeți ca Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu n-ar fi apărut ori ar fi apărut mult mai greu în literatura română fără Dosoftei înaintea lor. Un mare scriitor nu apare din neant: dacă imaginarul său, vizionarismul, setul de convenții literare, stilistica nu îi sunt îndatorate unor predecesori, atunci măcar limba pe care o folosește creator va fi ajuns într-un anumit stadiu prin contribuțiile semnificative ale unor precursori. Primul capitol din Istoria lui Manolescu, consacrat literaturii medievale (1521-1787), are un motto elocvent din Jacob Burckhardt: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba”.
Extrem de receptiv față de autorii care, prin opera lor, au intrat în câmpul de raporturi și cauzalități literare, la scara unei întregi literaturi, istoricul literar e puțin spre deloc încântat de cei care, fie dintr-o strategie doctrinară, fie din neputință, fie din ignoranță, se situează în afara cursului artistic. Nu e vorba de marginalitate, fiindcă aceasta poate deveni, în timp, centralitate (cazul Bacovia), printr-o originalitate descoperită mai întâi de critică, apoi de școală și de publicul larg. În chestie sunt autorii care își legitimează literatura și „valoarea” literară prin resorturi și elemente extra-literare. Capitolul despre Avangardă este pus încă din titlu sub semnul „politizării literaturii” și Manolescu notează sarcastic: „E oarecum de mirare că marxismul grotesc al ultimilor avangardiști a trecut aproape neobservat”. La finalul paginilor introductive despre Avangardă, verdictul este și mai apăsat: „Libertățile, îndeosebi erotice, pe care Luca, Naum și ceilalți le prevedeau literaturii eliberate de servituțile burgheze se vor evapora foarte curând, odată cu introducerea Cenzurii comuniste. Unii dintre junii corupți de spiritul dialecticii nu vor mai avea drept de semnătură mai bine de două decenii. Cum și-au așternut, așa au dormit.” (p. 791). Retardul impus literaturii noastre după instalarea comunismului, prin trecerea bruscă de la euforia avangardistă și stângistă la etatizarea culturii, va fi excelent sintetizat de istoric în Un lustru de tranziție. Realismul-socialist cu care se deschide capitolul Contemporanii. 1947-2000. În oglinda frazelor ce urmează poate fi văzută chiar convingerea lui Manolescu că un prezent literar nu poate exista, decât în forme caricaturale, fără trecutul de care s-a desprins. Dacă această desprindere, inițial avangardistă, acum realist-socialistă, totuși se face, brutal, ca în orice revoluție, alunecăm din literar în extra-literar, din libertate în condiționare a scrisului, din act artistic într-unul propagandistic. Literatura noastră „bărbată” nu a mai fost deci literatură: „Miezul doctrinar al concepțiilor despre «literatura-bărbată», cum o numea Jebeleanu în 1954, era învelit în straturi succesive de adjective și adverbe, inflamat, inconsistent și pe deasupra milităros. Întreaga tinerețe a criticii realist-socialiste a fost o nesfârșită campanie, purtată pe mai multe fronturi, contra unor dușmani sau a unor vestigii ale trecutului, care trebuiau înlăturate din calea marșului triumfal al lumii noi spre țelul vrăjit al societății fără clase și absolut libere din utopia marxistă.” (p. 864). În fine, o a treia și ultimă „țintă” a istoricului literar care apără valoarea și specificitatea literară o formează „criticii generației 2000”, anume aceia „care cred de cuviință că aceste opere (dintre 1965 și 1989, n.m., D.C.-E.) merită să fie uitate”. O asemenea „superficialitate” poate deveni „iresponsabilă”, întrucât operele literare importante apărute după 1965, până în decembrie 1989, „reprezintă o moștenire demnă de respect”. Mai mult, adaugă istoricul cu reflexele de cronicar al actualității literare, „nu le putem opune mai nimic din literatura recentă”. Subscriu, deși verdictul poate părea prea categoric. Dar dacă facem o comparație între cele mai bune romane și cărți de poezie ale autorilor din generația 60, publicate pe când aveau 30-40 de ani, și cele mai bune romane și cărți de poezie ale autorilor din generația 2000, publicate la vârste similare, e limpede că putem vorbi despre o criză; și aceasta nu este a trecutului literar care nu ar mai rezista în noua epocă, ci tocmai a literaturii scrise în epoca noastră, sub valoarea celei din anii 1960-1990.
Nici poeții generației 2000, luați „la pachet”, nu scapă severității lui Manolescu. În capitolul despre Angela Marinescu, mergând „pe mâna lui Al. Cistelecan”, istoricul literar susține că „douămiștii par a-i fi indus șaizecistei poete maniera lor de a concepe poezia, fără cea mai mică tangență cu poezia ei dinainte, și, câteodată, fără tangență cu poezia însăși” (p. 1062). Neexcluzând o asemenea ipoteză critică, e totuși mai verosimil că multele autoare tinere și mulții autori din aceeași generație care au copiat-o inclusiv vestimentar pe Angela Marinescu, îmbrăcându-se în negru și arborând o mină existențial-suferindă și mohorât-viscerală, se vor fi inspirat din versurile marii poete mai mult decât a făcut-o ea din ale lor…
De la Dosoftei la „douămiiști”, lectura acestei Istorii canonice prin care sunt citite și regândite cinci secole de literatură română, cu o tematică atât de vastă și o problematică arborescentă, nu trenează deloc, fiind literalmente una captivantă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius