http://revistacultura.ro/blog/2010/10/o-ingrozitoare-gresala-de-tipar/

În articolul „O adresă high-life” apărut în nr. 25 al „României literare”, Ioana Pârvulescu a ridicat o problemă de enigmistică literară pe care, apoi, a promis că o va elucida într-un număr proxim. Cum articolul promis a întârziat deja considerabil, îmi propun să încerc aici un răspuns sau chiar o rezolvare.

Misterul semnalat de dna Pârvulescu apare într-o schiţă din 1899 a lui Caragiale, „High life”, publicată în „Universul” din 24 decembrie. Personajul schiţei este cronicarul monden Edgar Bostandaki, zis Turturel, sub ale cărui trăsături Caragiale l-a ascuns foarte transparent pe Mihai (Mişu) Văcărescu, care semna Claymoor.

Într-unul din graţioasele lui reportaje publicate în „Vocea zimbrului”, Turturel face „o îngrozitoare greşală de tipar”: iată pasajul din articolul lui Turturel unde apare „greşala”:

„…Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tiraliori, care nu sparie deloc pe bravii convivi… Şampania curge-n valuri. Doamna Athenaïs dă semnalul şi aici; ridicând în sus cupa plină de delicii, ca divina Hebe, atinge de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică cu care fluturelul atinge caliciul unui miosotis…

… Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaïs Grégorashko, infatigabila silfidă…”

Caragiale opreşte în acest punct citarea cronicii lui Turturel şi comentează:

„Aici o îngrozitoare greşală de tipar…”

Aceasta este enigma. În cuvintele dnei Pârvulescu,

„Se ştie foarte bine ce a păţit Turturel în urma unei «îngrozitoare» greşeli de tipar, dar nu se ştie deloc care este acea greşeală. Într-adevăr, nu-mi amintesc să se fi lămurit ce cuvânt putea să fi apărut în articolul «Cum se pitrece la noi» din «Vocea zimbrului», în loc de «infatigabila silfidă»”.

Dat fiind că I. L. Caragiale uşurează mult rezolvarea misterului, restrângând apariţia greşelii de tipar la sintagma „infatigabila silfidă” şi nu la întregul text al lui Bostandaki (lucru de altfel observat de Ioana Pârvulescu), nu-mi mai rămâne decât să emit două ipoteze, la fel de evidente:

(i) Greşeala de tipar provoacă un joc de cuvinte licenţios: aceasta reiese din reacţia avută de soţul dnei Athenaïs Grégorashko faţă de Turturel;

(ii) Schimbarea de litere în interiorul sintagmei este minimă – nu putea fi schimbată decât o literă, cel mult două.

Cititorii lui Caragiale cunosc fără îndoială interesul scriitorului faţă de astfel de jocuri de cuvinte.

Bunăoară, schiţa „Carnet high-life” („Moftul român”, nr. 19, 4 aprilie 1893) începe aşa:

„Un ziar de provincie face darea de seamă a unei «mici serate dansante» din localitate.

Reproducem câteva din şirurile şi impresiunile confratelui nostru:

«(…) Domnişoara N… o tânără şi interesată apariţiune în roş…»

Aici, Caragiale speculează paronimia dintre „interesantă”(cuvântul intenţionat de cronicarul moden din „Carnet high-life) şi „interesată” (greşeala de tipar care o transformă pe tânăra „în roş” într-o apariţiune foarte lucrativă).

Într-o notă de 2 rânduri din 1902 („Greşală de tipar” , publicată în „Calendarul Moftului român”) putem citi următoarele:

„Dintr-un roman: «…mobilele preţioase ale bătrânului şi nobilului castel, odinioară atât de strălucit şi somptuos, erau toate urinate…»”

Evident, greşeala stă în înlocuirea lui „ruinate” prin „urinate”.

Un alt exemplu privind astfel de jocuri de cuvinte apare într-un text al lui Arghezi despre cum l-a cunoscut pe Caragiale. Arghezi, foarte tânăr, era custode într-o expoziţie de pictură în care intră, însoţit de o trupă de admiratori, Caragiale; acesta din urmă, privind o pictură de Puvis de Chavannes, pronunţă numele artistului într-un fel care stârneşte râsetele admiratorilor. Arghezi nu spune cum anume a stâlcit Caragiale numele, dar există doi candidaţi (Pubis şi Pulis) între care cele mai multe şanse le-aş da celui de-al doilea.

În fine, nu-i inutil să amintesc că schiţa „High life” a fost reluată, într-o versiune foarte apropiată anecdotic de Caragiale, de către Petru Dumitriu, în primul volum din „Cronică de familie”, mai precis în „Partea a patra: Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”.

La Dumitriu, Mişu Văcărescu s-a transformat în Michel Ipsilanti, iar Claymoor în Seymour. Greşeala din cronica lui mondenă apare în următorul pasaj:

„Nous remarquâmes, entre autres, la jeune Mme Constantina Cosiano, ravissante et féérique apparition en mousseline aurore toute brodée de roses, bretelles en velours noir et dentelles, couronnée de boutons de roses, avec des rubis roses en pendentifs et collier de rubis de la même eau. Aimée pour son coeur généreux qui en fait la viceprésidente de la Société des Dames Roumaines, elle a emporté le coeur de chacun à cette soirée, par sa grâce et sa distinction; on a trouvé unanimement en elle, la digne compagne de l’homme de coeur et du grand Roumain qu’est M. Boniface Cosiano. Mme la princesse Ypsilanti, en satin bleu Nattier…” (subl. mea, M.I.).

În ce constă aici greşeala ne-o spune chiar autorul: „Zeţarul scăpase de fiecare dată din cuvântul francez «coeur», diftongul «oe»”. Ca atare, în loc de „son coeur généreux” a apărut nesmintit „son cur généreux”: ceea ce, în romanul lui Dumitriu, va conduce la concluzii tragice pentru bietul Seymour, ce va fi ucis în duel de către Bonifaciu Cozianu, lezatul soţ al posesoarei generosului organ.

Dar care este, în fine, greşeala de la care am plecat?

Ce a apărut în „Vocea zimbrului” în loc de „infatigabila silfidă”?

Răspunsul, dacă nu l-aţi ghicit deja, îl obţineţi înlocuind pe a cu u.