O lansare de carte
Mă feresc cât pot de lansările de carte cu public. Mi se par niște manifestări formale, unde cel mai adesea comunicarea nu e decât una convențională și unde se împart cu larghețe politețuri fără ca acestea să aibă neapărat legătură cu scrierea literară despre care se vorbește. Mă încăpățânez să cred că rolul scriitorului se încheie odată ce și-a publicat cartea. Apoi, el trebuie să se retragă din cadru, să se facă nevăzut, lăsând opera să existe de una singură, să-și croiască prin ea însăși o cale sau nu, să fie citită, comentată și lăudată, dacă merită, sau nu.
De data aceasta, m-am abătut de la regula mea. Pictorul Mircea Bochiș, care trăiește la Baia Sprie (Medio Monte) și are atelierul în Baia Mare, a fost unul dintre primii cititori ai romanului Marea carte a uitării (Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar). Mi-a mărturisit impresiile sale deosebit de favorabile după lectura cărții și m-a chemat s-o lansez acolo, în Maramureș. Îl prețuiesc ca artist, mă leagă de el o colaborare extraordinară la proiectul în care suntem coautori, volumul-album Plăcuțele din Medio Monte, și de aceea n-am vrut să-l refuz direct, cum eram tentat, ci am preferat să amân lucrurile, zicându-mi că propunerea era una de politețe și interesul se va estompa firesc. Nu s-a întâmplat așa. Insistențele sale au fost atât de mari, iar invitației sale i s-a adăugat și invitația instituțională din partea doamnei Dana Buzura-Gagniuc, managerul revistei Nord literar, astfel încât am cedat și am promis că am să vin la Baia Mare pentru o lansare a romanului.
Să străbați țara cu mașina de la un capăt la altul pe vreme de iarnă (zăpadă, ger) și pe șoselele noastre care sunt așa cum le știm este o încercare temerară, desigur. Totuși, m-am încumetat. M-au însoțit în această călătorie aventuroasă Dan Cristea și Angelo Mitchievici, cărora le mulțumesc pentru dovada de prietenie. (Iar Angelo a mers încă și mai mult, în plus, din capătul de Est, de la Constanța, a trebuit să ajungă în sud, la București și de aici a pornit cu noi mai departe, spre Nordul extrem.) De asemenea, ni s-au alăturat, și se cuvine să le mulțumesc și lor, Ovidiu Pecican, de la Cluj, și Olimpiu Nușfelean, de la Bistrița. Toți au avut bunăvoința să prezinte romanul în intervenții cu observații critice subtile, care au atras auditoriul. Iar reuniunea de dialog cultural moderată de doamna Dana Buzura-Gagniuc s-a dovedit, în întregul ei, reușită. Publicul a fost numeros și participativ, căci era format din pasionați de literatură: elevi cu preocupări literare, profesori, scriitori și intelectuali din zonă. Locul a fost și el unul aparte, neconvențional și inspirat ales: atelierul pictorului. Remarcabil a fost și cuvântul acestuia, inițiatorul și gazda întâlnirii și-a justificat convingător demersul cultural. Între altele, a văzut prezentarea romanului ca pe un fel de epilog al precedentului proiect livresc, cel comun, Plăcuțele…
Dincolo de oboseala drumului, mersul la Baia Mare mi-a dat câteva motive de satisfacție. În primul rând, mi l-a relevat pe artistul vizual Mircea Bochiș în adevărata sa statură creatoare, complexă: de la desenele din seria de nuduri și până la pânzele de mari dimensiuni (unele din ele deja achiziționate de un muzeu din Seattle), lucrările aflate și expuse în atelier sunt impresionante prin forța expresivă, prin magia stranie, indicibilă a culorilor și/ sau a personajelor. Apoi, această vizită în Nordul îndepărtat mi-a confirmat vechea mea idee fixă că nu sunt locuri predestinate să fie centru și altele margine, ci centrul poate fi pretutindeni unde trăiesc oameni de valoare dăruiți artei lor. În fine, întâlnirea aceasta mi-a clătinat întrucâtva acea convingere în lăuntrul căreia mă poziționasem depresiv (pentru totdeauna, credeam), ca autor literar: anume că preocuparea, atracția pentru literatură s-au diminuat alarmant de mult și că publicul cititor s-a redus până la a fi gata să dispară. Mă bucur să apară semne, oricât de modeste ar fi ele, că m-am înșelat evaluând situația în nuanțe atât de sumbre. Ici și colo, iată, descoperim că mai există acea categorie de semeni ai noștri extrem de prețioși: cei care țin aprinsă facla aceasta a culturii și o transmit celor din jur și mai departe noilor generații. (Gabriel Chifu)
Reviste literare
Am primit la redacție numărul dublu (9-10, 2022) din AVALON, revistă culturală independentă, care apare la Cluj. Întârzierea cu care ne parvine, se transformă într-un avantaj al publicației, căci o citim și vedem că își păstrează interesul și după un timp, mereu. Ovidiu Pecican, în editorialul intitulat Război, scrie pregnant despre invazia Ucrainei: „Atacând Ucraina, liderul de la Kremlin atacă ordinea internațională postbelică, afirmându-și – de la o vreme și expresis verbis – dorința de a propune o ordine nouă. Rămâne de văzut cât din această țesătură himerică alcătuită din fumuri imperiale și mult sânge se mai poate înfăptui pe seama lumii în care trăim și în care, ieri încă, ne simțeam protejați de dezastre militare și geopolitice.“ Iar Amalia Lumei ni-l aduce în atenție pe Goya, comentând două expoziții care-i sunt consacrate la Oradea și la Sibiu: Goya – 275 de ani de la naștere și, respectiv, Goya și Dali. Blestemul războiului. Din sumarul foarte bogat, menționăm comentariul critic al lui Mihai Zamfir cu titlul O poezie românească tipică, având ca obiect al analizei poezia Bunica de Șt. O. Iosif. Ne întâlnim în Avalon și cu poezia lui Varujan Vosganian: „…eu stau departe de tine/ eu stau departe de mine/ n-am voie să-mi ating chipul/ n-am voie noaptea pe străzi// e anul molimei/ mi-e interzis să mă așez/ la Cina cea de taină/ mi-e interzis la Masa tăcerii/ să vă citesc versurile acestui poem“. Sunt încă destule lucruri asupra cărora merită să ne oprim: cronica aceluiași Ovidiu Pecican la volumul lui Constantin Noica Sentimentul românesc al ființei, tradus și apărut în Statele Unite ale Americii; apoi, F.M. Dostoievski, Însemnări din carnete (cu o prezentare și traducere de Oleg Ghilas), Ut pictura poesis, textul critic bine scris al lui Viorel Mureșan despre o carte de poezie & ilustrații ca replică la versuri; apoi, eseul lui Eugen Pavel, Hronologhii, „doftorii“ și literatura și, sub titlul Istorii ale ultimului vizigot, cinci balade medievale spaniole, traduse în românește; la centenarul nașterii lui Pavel Chihaia, revista publică fragmente din Caietul sufletului meu, jurnalul scriitorului, furnizat redacției de soția acestuia; lirică rusă este propusă cititorilor prin traducerile lui Leo Butnaru; Virgil Mihaiu semnează un eseu despre A semana de Arte Moderna, eveniment care a marcat cultura braziliană și care s-a desfășurat în urmă cu o sută de ani la Sao Paolo, iar Suzana Fântânariu prezintă Biserica Albă, din Baia. Proza e bine reprezentată prin Hanna Bota, Dora Pavel și Ildiko Șerban. Versuri publică Magdalena Hărăbor și Radmila Popovici. La rubrica Restitutio, avem o epistolă a lui Leibnitz către Louis Bourguet, în traducerea lui Adrian Niță. În totul, o publicație periodică de citit.
Am primit și NORD LITERAR. Revista, beneficiind de sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș, se distinge printr-o prezentare grafică elegantă. În primul număr din acest an este marcată, printr-o rubrică de retrospectivă în imagini, aniversarea a douăzeci de ani de existență a revistei. Cu acest prilej sunt publicate fotografiile redactorilor din echipa fondatoare: Gheorghe Glodeanu, Săluc Horvat, Vasile Radu Ghenceanu, Augustin Cosmuța, Mircea Bochiș și Ion M. Mihai. Un loc central în sumarul revistei îl ocupă Varujan Vosganian: scriitorul publică o pagină de poeme și, în același timp, se află în atenția publicației ca prozator (Daniela Sitar-Tăut scrie o cronică literară despre volumul recent Povestiri despre oameni obișnuiți), dar și ca poet (Delia Muntean analizează lirica din volumul Ei spun că mă cheamă Varujan). De altfel, Varujan Vosganian, așa cum consemnează Nord Literar, și-a lansat aceste două cărți la Baia Mare. O altă secțiune prezentă în sumar este cea de In memoriam, la despărțirea de doi importanți scriitori: pe D. R. Popescu îl evocă Mircea Popa, iar despre plecarea dintre noi a poetului Adam Puslojić scrie Gheorghe Pârja. Sunt de remarcat și alte texte din paginile revistei: Cuvântul ființei și ființa cuvântului de Horia Bădescu, Filosofia românească între 1866 și 1880 de Ovidiu Pecican, Alex Ștefănescu – enigmă și paradigmă eminesciană de Florian Copcea și, sub semnătura Doinei Uricariu, amplul comentariu critic despre „o carte de căpătâi“, Bunicul meu fără mormânt de Monica Pillat. O evocare interesantă a prieteniei dintre I.L. Caragiale și Vasile Lucaciu semnează Viorel Rusu, iar Virginia Paraschiv publică note de lectură despre Cel mai iubit dintre pământeni, romanul lui Marin Preda. De reținut și bilanțul, realizat de Dana Buzura-Gagniuc, al evenimentelor literare și artistice organizate de această instituție de cultură reprezentativă pentru Maramureș, care este revista Nord Literar. (Cronicar)
Pe drum
Dacă, așa cum tocmai am povestit că mi s-a întâmplat mie, cineva ar străbate țara de la București la Baia Mare, prin Pitești, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, și s-ar înapoia pe alt traseu, Turda, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov, Sinaia, Ploiești, ce anume ar observa pe drumurile noastre, care i-ar fi impresiile din viteza mașinii?
Primul motiv de stres apare atunci când personajul nostru părăsește la Pitești autostrada (obosită, dar totuși autostradă) și trebuie să se deplaseze până la Sibiu pe o șosea îngustă cu atâtea sinuozități/ meandre, și când mersul exasperant încetinit, mai ales pe Valea Oltului, devine un supliciu. Constatarea pe care călătorul o face este de fiecare dată aceeași: în atâția ani (s-au strâns peste treizeci!) n-am fost capabili să trecem munții cu o șosea de mare viteză, să unim Transilvania de capitala țării și pe aceasta de Europa. Și, firesc, gândul acelui călător fuge spre celelalte regiuni ale țării, întrebându-se dacă acolo e altfel. Cu amărăciune trebuie să-și răspundă că situația este la fel de rea peste tot, iar singura concluzie la care poate să ajungă este că, la peste un veac de la Marea Unire, provinciile românești tradiționale, lipsite de autostrăzi între ele, cu niște căi ferate și ele într-o stare jalnică, au rămas în fond separate. Țara ca un vas spart în cioburi mai mari sau mai mici poate că nu e o imagine tocmai exagerată.
Al doilea element care-l va tulbura pe călător: dacă se va nimeri să treacă prin mici așezări transilvănene, de dincolo de Cluj, la vreme de iarnă și la ceasul înserării, el va fi mirat că aproape la nicio fereastră din nicio casă nu va zări aprinsă lumina și din prea puține hornuri ale locuințelor va vedea ieșind fum. La fel, pe uliță/ pe șosea, nu va întâlni nici țipenie de om, de parcă acele sate n-ar fi locuite.
Al treilea element remarcat: aspectul urban predominant în diversele orășele este și acum cel configurat în anii comunismului – cu blocurile acelea de locuit sărăcăcioase (care între timp s-au mai și degradat), construcții fără personalitate, stas, urâte, care se repetau înnebunitor pretutindeni pe cuprinsul țării, făcându-ne să nu ne mai dăm seama dacă ne aflăm la Jibou, la Filiași, la Huși sau la Fetești. Schimbările în bine care au apărut totuși în unele locuri – hoteluri, restaurante, chiar și ansambluri de locuințe – se datorează mai cu seamă inițiativei private.
În fine, ceea ce pare a fi cel mai șocant fapt este ceea ce se petrece pe Valea Prahovei: să ajungi cu mașina de la Azuga la Nistorești (sau invers) este un coșmar pe care fiecare român îl trăiește repetitiv: cei patruzeci de kilometri îi parcurgi într-o oră, sau două, sau trei, depinde cât ești de norocos. Iar autoritățile, ca și cum ar fi oarbe și surde, nu dau niciun semn că ar avea de gând să curme această suferință națională. În nepăsare ne purtăm blestemul. (G.C.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius