Câteva precizări redacționale
Găsesc de cuviință să fac unele precizări despre felul cum funcționează redacția noastră. Mai mulți autori, de versuri cu precădere, dar și de altfel de texte literare, mi se adresează crezând că eu le-am refuzat publicarea. În realitate, lucrurile stau diferit. Din diverse motive, eu sunt mai îngăduitor, sita mea are ochiurile mai largi (și nu trebuie înțeles că larghețea aceasta ar reprezenta o calitate, ea este, mai degrabă, un fel de slăbiciune, un defect!). În schimb, domnul Manolescu arată o pronunțată exigență: citește tot, foarte atent și alege. (Așa cum cititorii noștri au observat deja, el poartă și un dialog săptămânal cu cei care ne scriu.) Evident, fiind directorul publicației noastre, are ultimul cuvânt: ceea ce respinge el rămâne respins. De aceea, îi îndemn pe toți colaboratorii dornici să-și vadă creațiile în paginile revistei să i se adreseze direct criticului și profesorului Manolescu: oricui le-ar fi destinate, încercările lor literare ajung în cele din urmă tot la el. Pe Nicolae Manolescu trebuie să-l convingă că merită să apară în Rl.
Apoi, aș vrea să adaug câteva rânduri despre facerea strictă, săptămână de săptămână, a acestei reviste literare. În fiecare luni, ne adunăm toată redacția, dar și câțiva colaboratori apropiați, într-o ședință de sumar și luăm în discuție textele existente în portofoliu, precum și alte materiale care trebuie comandate și decidem întreaga structură a numărului care urmează, cu punctele centrale, de interes maxim. Tot atunci propunem temele de perspectivă ale revistei și stabilim linia editorială generală. Ne sfătuim, ne contrazicem, iar hotărârile se iau de obicei prin votul majorității ori prin consens în cazul celor mai multe dintre colaborări, cele de un nivel al calității ridicat, deja demonstrat. Cam așa se derulează aceste reuniuni colegiale săptămânale. Lectura ultimă, migăloasă a textelor se produce în pagină.
În fine, încă un aspect ce se cade lămurit. Și anume, poziția mea în cadrul redacției în privința cărților pe care le receptăm critic. Mereu am pledat și pledez în continuare pentru lărgirea cât mai mult cu putință a ariei de titluri evaluate critic. Trebuie să dăm seama chiar și de volumele publicate de neprietenii noștri. Adică de cei care s-au purtat incorect cu noi, calomniindu-ne și atacându-ne violent. Cred că datoria unei publicații care se respectă e să se pronunțe critic asupra a tot ce apare pe piața literară, nu să judece doar ce se întâmplă în jumătatea de teritoriu editorial care ne convine, căci ne este favorabilă. Iar scrierea literară trebuie despărțită de caracterul autorului, sentimentele noastre de simpatie ori de antipatie pentru cel care semnează o carte nu trebuie să afecteze judecata asupra acelei scrieri. Această necesitate de a recepta cu corectitudine, nepărtinitor ceea ce există pe piața cărții ține de deontologia meseriei de redactor literar. Apoi, și din orgoliu profesional se cuvine să găzduim comentarii critice la cât mai multe dintre (la toate, dacă se poate!) aparițiile editoriale: revista literară cea mai prestigioasă a țării nu-și poate îngădui să dea doar o imagine a unei părți dintr-o literatură, ci neapărat trebuie să alcătuiască un tablou al întregului. Și încă un argument în favoarea acestei extinderi întru cuprinderea celeilalte jumătăți. Cine și-ar dori titlul de chior în țara orbilor? Nimeni, important e să te compari cu tot ce se manifestă în spațiul literar și atunci să câștigi, eventual, competiția. Sentimentul pe care zic eu că trebuie să-l ai e acela de bucurie: să te bucuri când apare și poți citi o carte valoroasă, chiar dacă e scrisă de cel care ți-a pricinuit ție un mare rău. Recunosc că situația mea e mai comodă decât a colegilor mei care practică critica literară: ei scriu despre cărțile acelea, nu eu. Și, firesc, le vine greu să treacă peste dezagrementul de a citi cartea unui dușman, a cuiva care i-a lovit josnic și să se mai și entuziasmeze de eventualele ei calități. Dar, deși există obstacolul acesta, cred totuși că ne-am făcut treaba cum se cuvine: în Rl au apărut cronici la volumele adversarilor noștri. Și vor mai apărea. (Gabriel Chifu)
Programele anuale ale Uniunii Scriitorilor
Tocmai s-a încheiat la Brașov ediția a doua a Festivalului „Limba Română“ cu simpozionul despre limbă și ideologie, organizat de filiala USR de acolo, condusă de Adrian Lesenciuc. (O consemnare a evenimentului poate fi citită chiar în acest număr al revistei.) La sfârșitul săptămânii trecute, traducătorii din filiala de specialitate a Uniunii Scriitorilor condusă de Peter Sragher s-au întâlnit la București în cadrul Colocviului Național de Traducere și Retraducere. Iar actualmente se pregătește Gala Scriitorii Anului, care se va desfășura la Iași, în perioada 2-3 noiembrie. Acesta din urmă este cel mai important program al Uniunii Scriitorilor care premiază excelența în literatura de astăzi și îi reunește pe scriitorii români care s-au remarcat de-a lungul celor douăsprezece luni care s-au scurs de la precedenta ediția. Sunt doar câteva dintre proiectele literare de anvergură națională pe care Uniunea Scriitorilor le derulează an de an în efortul de a susține, de a impulsiona viața noastră literară. Fiecare dintre proiectele și programele USR are reguli bine stabilite și vizează domenii distincte ale activității literare. Să reamintim, în viteză, manifestările literare care au avut loc anul acesta. În afară de Gala Scriitorii Anului, de simpozionul de la Brașov și de Colocviul de Traducere și Retraducere, menționate aici, e vorba despre ceremonia de decernare a Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga“, de la Lancrăm, Festivalul „Tudor Arghezi“ de la Târgu Jiu și Târgu Cărbunești, unde se acordă Premiul Național „Tudor Arghezi“ pentru poezie și pentru critică literară, Festivitatea de decernare a Premiilor Uniunii Scriitorilor pentru anul 2021 (de asemenea, la Târgu Jiu), Festivalul FestLit de la Cluj-Napoca, Gala Poeziei Române Contemporane la Alba Iulia, Turnirul de Poezie de la Muntele Athos, Colocviul și concursul de texte literare ale tinerilor autori, sub genericul Literatura tinerilor, de la Neptun, Colocviul Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia, Prima ediție a Festivalului de Poezie Art. Poetica@Ovidius de la Constanța. Manifestările din acest an ale USR se vor încheia în a doua parte a lunii noiembrie cu întâlnirea de la Târgu Mureș, sub genericul Confluențe româno-maghiare, și apoi cu decernarea Premiului Cartea Anului acordat de România literară. La toate acestea se adaugă numeroase inițiative culturale derulate de filiale. Sunt programe literare valoroase și este un real tur de forță, prin care Uniunea Scriitorilor se străduiește să-și îndeplinească misiunea sa specifică, aceea de a sluji literatura română într-o perioadă foarte complicată. Astfel, prin toate acțiunile sale, Uniunea Scriitorilor se dovedește a fi principala instituție românească din domeniul culturii scrise: e un adevăr vădit, pe care oricine, oricât de ostil ar fi, s-ar cuveni să-l recunoască. (Cronicar)
Din revistele literare
Alui Gheorghe publică o pagină remarcabilă de poezie: „O vreme am crezut că Piatra Neamț este buricul lumii mele!/ Am crezut că este orașul cu un singur locuitor./ Am crezut că oamenii de aici sunt biserici mișcătoare,/ mă și minunam câte clopote se agită pe străzi/ de parcă ar fi anunțat deschiderea raiului/ pentru rătăciții din lumea asta!/ O vreme am crezut că în Piatra Neamț vin îngerii din tot universul/ și își repară aripile la atelierul de pe Strada Veche./ Numai că între timp atelierul a fost închis,/ Strada Veche a fost redată ploilor și pașilor fără de rost/ care inundă toate amintirile, le amestecă…“ Iar Liviu Ioan Stoiciu își continuă cruciada lui însingurată: „Am luat seama că poeții douămiiști, delimitați de poezia scrisă până la ei (considerată chiar expirată, în modul cel mai nefericit cu putință), repetă povestea avangardiștilor istorici (dadaismul, expresionismul, futurismul și suprarealismul, în principal) de acum o sută de ani, rupți de literatura română (au rupt legătura cu trecutul, l-au negat în totalitate), care nu dădeau doi bani pe stâlpii poeziei noastre, contemporani lor, de la Bacovia la Arghezi și Barbu, la Blaga. Azi «douămiiștii lui Ianuș-Komartin et comp.» îi sfidează pe marii poeți ai generației 60 și 80 (plecați pe lumea cealaltă; sau aflați în viață, care scot și azi cărți remarcabile de poezie), în numele ideologiei lor literare, a «progresismului postumanist»; pentru ei, generațiile 60 și 80 din secolul trecut sunt «conservatoare»; ei contestată valorile tradiției și echilibrul modelelor, prestigiul canonicilor, valorile estetice. Critica literară adevărată le e dușman de moarte, douămiiștii lui Ianuș-Komartin au «valorile» lor relativizate, «care configurează gustul și mentalita tea generației tinere și militante, aflată pe poziții de beligeranță» – în raport cu ce s-a scris și publicat până să apară ei. (…) Ce ar tre bui să observe «douămiiștii lui Ianuș-Komartin et comp.» e că avangarda a venit și a trecut (ca orice gen de experiment) și că n-a rămas decât ca o curio zi tate în istoriile literaturii române (au rămas doar scriitorii care s-au desprins de avangardă). Aceeași situație se va repeta mâine, după o sută de ani: vor rămâne în istoriile literaturii române tot poeții care «au scris bine», azi ignorați de douămiiști, de la Leonid Dimov, Nichita Stănescu la Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu și până la Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Ion Stratan, Al. Mușina sau Cristian Popescu, ca să mă refer doar la câțiva dintre cei plecați…“ Expres cultural, o revistă de citit. (Cronicar)
Un episod de vacanță
Un cunoscut ne-a povestit o experiență a sa de vacanță pe care îmi îngădui s-o reiau aici, părându-mi-se pilduitoare pentru ce se întâmplă în aceste vremuri. Așadar, acel cunoscut al nostru ne-a relatat că, iubitor de soare și de înot, caută în fiecare an să meargă în regiuni unde vara se prelungește până toamna târziu, ceea ce îi îngăduie să se scalde în valurile mării, acum, la sfârșit de octombrie. Zilele trecute, tocmai se întorsese dintr-o asemenea destinație, aflată în sudul Turciei. A fost într-o stațiune numită Kemer. Spre deosebire de alte locuri din Antalya, Kemerul are o așezare geografică privilegiată: o salbă de hoteluri elegante pe țărm, între apele Mediteranei limpezi, de culoarea smaraldului, și Munții Taurus, înalți, maiestoși și enigmatici. Orașul în sine e mai îngrijit decât altele, cu parcuri, bulevarde și străzi pietonale frumoase. Însă toate aceste condiții turistice deosebite au fost umbrite de ceea ce el a numit rusificarea stațiunii: nu doar turiștii în majoritatea lor covârșitoare erau vorbitori de rusă, ci și personalul de serviciu din hoteluri și restaurante ori din prăvălii. Nici nu mai era sigur dacă se află în Turcia sau în vreo provincie rusească. Omul nostru ne-a mărturisit că nu are ceva împotriva poporului rus în general, însă, în mintea lui, imaginea turiștilor ruși din Kemer, relaxându-se încântați pe plajele și în hotelurile luxoase, se suprapunea pe atrocitățile inimaginabile pe care soldații ruși le comiteau, exact în același timp, în Ucraina invadată. Ceea ce l-a deranjat foarte tare și i-a stricat omului vacanța. Un episod special s-a petrecut într-o seară la hotelul unde locuia. Un grup vocal, compus dintr-o doamnă și trei domni, toți americani de culoare, a susținut un spectacol excepțional, interpretând melodii nemuritoare, din repertoriul clasic american, englez ori italian. Voci puternice, tulburătoare, care au electrizat publicul: zecile și zecile de turiști ruși, dar și câteva grupuri de englezi, de germani și de nordici au dansat laolaltă, cuceriți de acele timeless hits cântate de formația americană și s-au înțeles foarte bine, au fraternizat arătând că lumea poate ființa și altfel, când se face auzită nu vocea armelor, nebunească, ci, da, vocea artei, care îi apropie pe oamenii foarte diferiți între ei, îi face să le vibreze inima la unison, afirmând bucuria de a trăi în normalitate, nu cu deșarte ambiții de cotropire a unor state pașnice. (G.C.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius