Plăcerea lecturii
Un loc comun: lumea e-n necurmată schimbare, iar această prefacere de sine se măsoară și prin meseriile, meșteșugurile, îndeletnicirile, obiectele și chiar obișnuințele, plăcerile noastre care, treptat, cad în desuetudine și sfârșesc prin a se pierde. Dacă e să ne referim doar la meșteșuguri și la meserii, sunt atâtea cele care au încetat să mai existe efectiv, din ele păstrându-se doar numele în vorbire și în dicționare. Potcovar, curelar, cojocar, vizitiu, dogar, pielar, blănar, torcător de lână și de cânepă, împletitor de răchită. Ori, mai aproape de noi, au dispărut sau sunt pe cale de dispariție lampagiul, lustragiul, flașnetarul, birjarul, hamalul, geamgiul, lăptarul, coșarul, pălărierul, telefonistul/operatorul de telegraf, pianistul de cinematograf, poștașul, dactilografa, zețarul, și altele, și altele. Chiar și lucruri ori aparate care până mai ieri făceau parte din universul nostru cotidian au ieșit din uz și și-au dat obștescul sfârșit: telefonul fix, cu disc, din locuințele noastre, a cărui instalare, cândva, pe vremea comunismului, era atât de greu de obținut. Apoi, de la o generație la alta, patefonul și chiar pick-up-ul, discurile de vinil, aparatele de fotografiat, aparatele video și casetele video, CD-urile, aparatele de filmat – toate acestea și altele fiind aneantizate de teribilul „monstru“ tehnologic care este telefonul mobil, cu funcții din ce în ce mai numeroase, mai complexe și mai surprinzătoare.
Povestea tuturor acestor dispariții este una pasionantă și întinsă pe multe, pe foarte multe pagini. De aceea îmi propun să consemnez în aceste rânduri o singură nu meserie, ci îndeletnicire sau pasiune sau plăcere omenească ce dă evidente semne că se perimează și e gata să iasă din sistemul nostru de valori definitorii, din preocupările noastre sine-qua-non. E vorba despre plăcerea lecturii. Rolul pe care cartea îl joacă în viețile noastre s-a diminuat neliniștitor, accelerat. Sub ochii noștri, cum s-ar spune. În tinerețe (timpul trece, n-am încotro, am ajuns și eu „bogat“ în amintiri), cartea era elementul principal în jurul căruia ne centram existențele. Titlurile valoroase, traduceri sau românești, se găseau cu mare greutate, urmăream cu sufletul la gură aparițiile noi și le citeam cu entuziasm și cu un sentiment de aproape-religiozitate. Dar cititul nu era o îndeletnicire doar a noastră, a celor care, având aspirații literare, ne ocupam cu scrisul, ci a atâtor oameni obișnuiți. „Ce carte ai mai citit?“ era o întrebare pe care o auzeam frecvent în diferite cercuri. Să stai retras în solitudine, în liniște, adâncit în lumea unei cărți de beletristică însemna una din căile cele mai prielnice de a te îmbogăți lăuntric, ca sensibilitate și capacitate intelectuală și era, totodată, unul dintre modurile firești prin care îți afirmai libertatea și personalitatea.
Astăzi, din păcate, lucrurile nu mai arată la fel. Lectura ca delectare și exercițiu pentru minte a pierdut teren în fața altor forme de plăcere. Incomparabil mai accesibile, dar și mai facile. Acum, fiecare individ, prin internet, își creează el însuși propria ficțiune, care-i satisface așteptările, dorințele și, de ce nu?, orgoliul de… „autor“: „Ce nevoie am eu de Sadoveanu? Și eu sunt, iată, un Sadoveanu!“, par să-și zică atâția dintre contemporanii noștri. Apoi, orice persoană conectată la o rețea de socializare își poate expune în spațiul public părerile pe orice temă, fără precauție, fără jenă, încântat de sine și se închipuie polemist, ideolog, eseist, judecător (uneori inchizitor!) și așa mai departe. În fine, noile narațiuni, cele din mediul virtual, sunt însoțite de fotografii în culori seducătoare (imaginea, nu e un secret, reprezintă un mijloc de comunicare cu un impact imediat mai mare decât al cuvântului!). E de observat că, în general, imaginile postate, ca în cărțile cu poze pentru preșcolari, țin loc de cuvinte și au menirea să demonstreze cât de bine o duce, pe unde călătorește, ce siluetă de invidiat are cutare sau cutare personaj (devenit și propriul său cronicar!). Centrul scenei nu mai e deținut de scriitor și de carte, ci de influenceri și de creatorii de conținut. Ei au milioane și milioane de urmăritori. Calitatea „conținutului“ livrat de ei? Mă abțin să fac aprecieri. În loc de asta aș aminti că unul dintre cei mai importanți „creatori de conținut“ ai momentului este… un câine. Ale cărui postări (imagini, filmulețe) se bucură de milioane de vizualizări, ceea ce se traduce în câștiguri de milioane de dolari. Ce-ar fi de zis? Fiecare epocă are celebritățile sale, opțiunile sale. A noastră, așa cum observam și altă dată, se pare că excelează la capitolul infantilizare în masă. (Gabriel Chifu)
O lume care apune
Într-o anchetă realizată anul trecut de revista noastră pe tema vârstei lăuntrice, aceea pe care ne-o atribuim mental (vârstă diferită de cea biologică sau de cea din cartea de identitate!), am afirmat că eu am rămas fixat undeva pe la patruzeci de ani. Acum, dacă stau și mă gândesc bine, nu e tocmai adevărat, în sensul că nu tot timpul mă simt de patruzeci de ani. Uneori, mai ales când mă poziționez în cadrul larg al literaturii, sălășluiește în mine, foarte viu, foarte prezent, cineva care abia a ieșit din adolescență. Da, mă văd ca fiind tot un ins la început de drum, plin de naivități, cu viitorul în față, iar la scriitorii din generațiile dinainte sunt tentat să mă uit ca la niște făpturi imperisabile, care, adică, au darul de a nu îmbătrâni niciodată. Privirea mea deformată îi păstrează pe ei perpetuu la vârsta aceea de maximă putere a scrisului și nu vrea să-i coboare de acolo. În realitate însă situația e alta. Anii nu stau pe loc și, cu un verb simplu și direct, îmbătrânim cu toții. Cei din generația ’60 au ajuns să numere optzeci de ani, mulți au plecat dintre noi, alții, ce pierdere!, nu mai sunt activi, nu mai scriu; chiar și șaptezeciștii nu-și mai locuiesc numele, căci au trecut bine de șaptezeci de ani; cât despre optzeciști, tinerii aceia pe care eu, în mintea mea, îi văd tot tineri și impetuoși, sunt și ei de multișor la vârsta pensiei. Da, dureros, timpul trece și ne consumă, ne petrecem. Și mai dureros este că, după noi, urmează un gol, o prăpastie care tot crește. Nu mai există continuitate, fiindcă generațiile recente, cu puține excepții, nu mai ascultă de același cod, nu ne înțelegem unii pe alții, starea de conflict mocnit sau violent e regula, existăm în universuri (sau doar bule!) complet separate. Mi-aș dori, mi-aș dori cu adevărat să se asigure perpetuarea, coerența, curgerea neîntreruptă a râului gene rațiilor, dar tare mi-e teamă că nu mai e posibil. Are probabil dreptate un foarte bun prieten de-al meu când spune cu resemnare tristă că cei din generația noastră aparținem unei lumi care apune ireversibil. (G.C.)
Din revistele literare
Pentru orice publicație literară, o rubrică de mare importanță și de nelipsit este, desigur, cronica literară, care cântărește critic aparițiile editoriale la zi. Am urmărit cu interes, în numere recente ale revistelor editate de Uniunea Scriitorilor, cine sunt cei care „mânuiesc“ acest principal instrument al criticii de întâmpinare, dar și despre ce cărți scriu ei și cum scriu despre ele. Astfel, în LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ (nr. 9), la cronica literară îl întâlnim, ca de obicei, pe Dan Cristea, directorul lunarului și unul dintre seniorii criticii literare de la noi. În atenția sa se află poezia lui Andrei Novac: „Să notăm faptul că «frumusețea lumii», cum scrie inspirat Andrei Novac, e «acoperită de o durere exactă», iar vitalismul poetului, dorința de a se lăsa pătruns de o asemenea frumusețe, nu exclud gândul morții…, ci, dimpotrivă, conștiința tragică a sfârșitului («moartea vine și stă la masă/ cu viața în fiecare seară») face mai prețioase momentele memorabile ale existenței, un „acum“ când „știu că am timp să trăiesc“.“
În APOSTROF (nr. 9), cronica literară îi este încredințată lui Iulian Boldea, care scrie despre un volum de versuri cu două autoare, Dagmar Dusil și Ioana Ieronim: „Subtilă, dureroasă, nostalgică și grea de sensuri, poezia din volumul Beleuchtete Busse in denen keiner sass/ Și trec autobuze goale de Dagmar Dusil și Ioana Ieronim redă, în oglindă, vibrațiile semantice ale condiției umane în tot ceea ce are aceasta esențial și caracteristic.“
În RAMURI (nr. 8), responsabilitatea cronicii literare îi revine Gabrielei Gheorghișor. Ea alege să analizeze tot un volum de versuri, o antologie din creația lui Nichita Danilov: „Reprezentant de seamă al generației 80, Nichita Danilov s-a înscris, încă de la debut, în direcția lirismului metaforizant simbolic, de vibrație metafizică, apropiat mai degrabă de modelul neomodernist al poeziei decât de acela post modernist, îmbrățișat de nucleul tare al lunediștilor.“
Un critic tânăr, Alexandru Budac, semnează în ORIZONT (nr. 9) cronica literară intitulată Toxic, în care pune în discuție o carte de povestiri a lui Remus Boldea intitulată A râs și tata: „De ce editurile noastre pariază în continuare pe acest gen de ficțiune ce pare scrisă pe genunchi, între o țigară și o masturbare, nu reușesc să înțeleg, mai ales că, după mai bine de douăzeci de ani de orgii pe rafturi, ne-am prins că prozatorii ce-și fac astfel intrarea nu sunt de anduranță.“
Diferit, în revista STEAUA (nr. 9), sub genericul cronicii literare putem citi mai multe comentarii critice sub mai multe semnături. Victor Cubleșan se oprește la un volum de schițe de Alexandru Jurcan, Cineva ascute un cuțit: „Un narator care nu fuge din calea temelor majore, dar care preferă să le abordeze ca într-un spectacol, sub măști ale umorului, ale livrescului, ale ludicului. Cineva ascute un cuțit este un volum inegal și plăcut, dar care surprinde cu mare claritate profilul unui autor ce merită, cu siguranță, să fie citit.“ Iar Andrea H. Hedeș își îndreaptă atenția asupra unui volum de versuri, Celelalte lucruri inutile, scris de un autor, Mihai Măniuțiu, care se manifestă remarcabil pe diverse paliere creative, iată, în poezie, dar și în proză ori ca regizor de teatru, domeniu în care a realizat numeroase spectacole de referință: „În ceea ce privește esențializarea, până la nivel de aforism, cu irizări orientale, amintind de jocul discret, delicat, codificat, între gol și plin, între lumină și umbră, Celelalte lucruri inutile este realizarea de preț a poetului.“ Un specialist în avangarda literară, Ion Pop, se pronunță asupra unui studiu despre suprarealismul literar românesc, Grupul Infra-Noir, o reuniune de singurătăți de Michael Finkenthal: „Scrisă mai destins și mai «jurnalistic» decât cărțile precedente închinate lui D. Trost și Sesto Pals, noua incursiune a lui Finkenthal în spațiul avangardei suprarealiste românești întărește liniile unor schițe de portret ale «reuniunii de singurătăți» care a fost «Grupul Infra-Noir» într-o epocă de răscruce pentru întreaga literatură română.“ În aceeași revistă, Virgil Rațiu comentează tot un volum de versuri, al lui Virgil Mihaiu: „Volumul în versuri, voluminos în pagini, Blânde jazzografii de Școală Transilvană de Virgil Mihaiu a fost lansat la împlinirea vârstei de 70 de ani pe depline merite poetice, literare, și pe cotropitoarele-i propuneri muzicale.“ În fine, tot o cronică literară semnează și Viorel Mureșan la o carte de critică a poeziei, „la care simțim nevoia să ne întoarcem“, Intimitatea textului de Dinu Flămând: „Iar Intimitatea textului, cartea din 1985 a lui Dinu Flămând, este, în întregul ei, o culegere de eseuri care trece proba timpului sub privirea generațiilor succesive de cititori.“ Cum se observă, cronicarii, cu o excepție, preferă cărțile despre care pot emite judecăți critice favorabile. (Cronicar)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius