Note și accente 35/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 35/2023

Originalul și falsul

https://romanialiterara.com/2023/08/note-si-accente-35-2023/

În copilăria mea, prin anii 70 ai secolului trecut, se difuza un serial Tv american cu subiect SF, care m-a cucerit și care, de altfel, a avut un succes planetar: Invadatorii. Era vorba despre invadarea Pământului de către ființe extraterestre descinse de pe o planetă muribundă, care veneau aici cu intenții ostile, voind să ia în stăpânire Terra și s-o transforme în casa lor, în lumea lor. Dificultatea de a le ține piept era dată de aparența umană a acestor străini. Foarte greu puteau fi deosebiți de adevărații pământeni și, în general, prea târziu. Aparența umană îi făcea să se insinueze cu ușurință în corpul social, în instituțiile omenești și să le pervertească.

De această poveste mi-am adus aminte recent, cu prilejul unei întâlniri literare. Participanți: în jur de treizeci de persoane. La prima vedere era un public, un auditoriu avizat: oameni pasionați sau măcar interesați de literatură, mulți erau ei înșiși autorii unor volume de beletristică. Așa încât am presupus că, de data aceea, avusesem noroc: mă adresam unor cunoscători, nu unei asistențe inerte, fără curiozitate pentru zona beletristică. În cadrul reuniunii, am citit un text despre poezie și altul despre facerea unui roman. Am citit și câteva poeme. Credeam că a avut ecou intervenția mea, că am aruncat sămânța pe un teren fertil.

Cu impresia aceasta aș fi rămas, dacă n-ar fi urmat și un dialog, cu întrebări și răspunsuri. Eram convins că tocmai comunicasem câteva lucruri simple, de bun-simț despre literatură, dar, din replicile celor care au luat cuvântul, mi-am dat seama că nu vorbeam aceeași limbă, nu ascultam de același cod de referințe culturale, nu aveam același mod de concepere și de valorizare a literaturii. Una spuneam și bașca ne înțelegeam. Plus că cei care s-au angajat în discuție nu citiseră nimic din ce scriseserăm și publicaserăm, în cărți sau prin revistele culturale, eu și colegul meu de riscantă aventură literară. Legătura acelor persoane cu literatura era una stranie, cu totul particulară: nu îi interesa de fapt literatura, frumusețea unei scrieri, ci îi interesa exclusiv propria lor producție verbală, într-o totală ignorare (de parcă sufereau de autism intelectual) a ceea ce se petrece semnificativ în scrisul românesc. Doar în aparență erau niște iubitori de literatură, în realitate erau niște aliens.

Fenomenul acesta al cotropirii scenei literare de tot felul de inși care sunt lipsiți de înzestrare și de cele mai elementare cunoștințe literare, însă trec drept scriitori, este din ce în ce mai răspândit. Ei n-au cultură literară, n-au pic de talent, n-au simțul valorii. De aceea sunt „inocenți“ în submediocritatea lor: comit „crime“ textuale și habar n-au ce au făcut, ba chiar sunt mândri nevoie mare de „isprăvile“ lor. Da, fenomenul se întinde ca o epidemie. Și pare de neoprit. Originalul și falsul se amestecă indistinct. (G.C.)

P. S. Dezamăgirea m-a făcut să hiperbolizez, adică mi-au sărit în ochi cei ilegitimi literar și pe ei i-am descris: or, sigur, la întâlnirea aceea, se aflau în sală și câțiva inițiați cu vocația certă a literaturii. Ar fi nedrept față de ei să nu precizez acest lucru.

O propunere

Într-o notă dintr-un număr precedent al revistei noastre, intitulată Crizele noastre, Cronicarul își exprima îndoiala că menținerea unei cote de TVA preferențiale pentru cărți de numai 5% ar stimula lectura. Vedea în acest demers un avantaj creat eventual librarilor, comercianților, iar nu scriitorilor și afirma că nu există nicio măsură coerentă din partea autorităților statului menită să-i sprijine pe creatorii cărților, pe scriitori, și să protejeze literatura română. Citind acea însemnare, cineva, un apropiat, l-a întrebat pe Cronicar dacă are vreo propunere concretă despre ce s-ar cuveni să întreprindă guvernanții ca să ajute creația literară, lectura, circuitul cărții, ființarea decentă a scrisului literar. Da, e de făcut ceva care ar îmbunătăți lucrurile în acest domeniu. Un proiect simplu și care a fost adus în discuție de mai multe ori în paginile Rl. Reiterăm aici ideea: să se creeze un fond național destinat achiziției de carte valoroasă pentru bibliotecile publice și cele școlare din țară. Important: titlurile achiziționate să fie stabilite de o comisie compusă din personalități prestigioase ale criticii literare, care să asigure o selecție corectă, bazată pe valoarea literară. Ar rezulta un triplu câștig în urma acestei acțiuni. Pentru scriitori, care ar avea tirajele vândute și deci ar încasa niște drepturi de autor pentru munca lor, creându-li-se astfel iluzia că există și ei și contează. (À propos, în ciuda tonului catastrofic și radical, e remarcabil articolul din numărul precedent al revistei noastre semnat de Dan Stanca: romancierul are dreptate, scriitorii români, cărțile lor sunt în primejdie, literatura și-a pierdut dramatic orice relevanță socială!…). Apoi, în câștig ar fi și editorii, care și-ar asigura o piață de desfacere pentru tipăriturile lor de beletristică. În fine, beneficiarii principali ar fi tinerii, posibilii cititori, cărora li s-ar înlesni accesul la carte. Desigur, faptul că bibliotecile ar fi înzestrate cu cărți bune de literatură n-ar presupune, obligatoriu, și că ar crește pofta de citit a tinerilor. Căci lectura e grea, îți pune gândirea la lucru, la trudă chiar, pe când să-l asculți pe Gheboasă și pe alții ca el și să intri în vibrație euforică e comod și, în aparență, e atât de plăcut, mai cu seamă pentru niște cugete fragile, infantilizate.

La această propunere s-ar putea replica: dar un asemenea proiect ar costa. Chiar, cam cât ar costa? Să zicem, îndrăzneț, 10-15 milioane de euro pe an. E mult? Nu. Nu e deloc mult pentru un stat căruia îi pasă de viitorul său. Cam atât se acordă despăgubiri unor fermieri dacă seceta sau inundațiile le distrug recoltele, și mai mult decât atât se dă pentru un avion F-16 sau F-33. Bine, dar sumele acelea sunt pentru apărare și pentru hrana noastră cea de toate zilele, s-ar putea iarăși replica. Părerea noastră este că și sumele destinate cumpărării cărților sunt tot pentru apărare și tot pentru hrană. Apărarea și hrana creierelor și sufletelor noastre. Ceea ce e tot atât de important. Asta, dacă nu dorim să ajungem o populație fără identitate, pustiită pe dinăuntru, care se distinge prin a fi ignară și grobiană și care înțelege prin artă doar manifestările de la festivalurile acestea muzicale, unde decibelii dați la maximum îi transportă pe participanți în dezolante stări extatice. (Cronicar)

Cum s-ar putea repara climatul literar

La Humanitas Fiction a apărut o carte admirabilă, Arta romanului, de Milan Kundera. (În paranteză fie spus, titlul acestui eseu al regretatului scriitor constituie tema de dezbare a actualei ediții a Colocviului Romanului Românesc care se va desfășura, ca în fiecare an, la Alba Iulia, la începutul lunii octombrie.) Autorul Insuportabilei ușurătăți a ființei își ia unele măsuri de precauție precizând că „lumea teoriilor nu-(m)i aparține“ și adăugând că în paginile cărții sunt adunate doar „reflecțiile unui practician“. Dar cititorul nu trebuie să țină seama de acest avertisment: la lectură, va descoperi în paginile cărții o excepțională capacitate de a teoretiza și observații de maximă subtilitate privind facerea romanului, un adevărat manual de înțelegere a acestei arte majore a vremurilor noastre. Între capitolele eseului găsim unul intitulat Șaptezeci și trei de cuvinte, un fel de „dicționar personal“, un dicționar al romanelor sale, conținând „cuvintele-cheie, cuvintele-problemă, cuvintele dragi“. Amintim că acest capitol a fost comentat în Rl de Alexandru Călinescu, la rubrica sa. Aici, în această notă modestă, dorim să ne oprim asupra unui singur cuvânt, pseudonim. Reproducem comentariul lui Kundera: „Visez la o lume în care scriitorii ar fi obligați prin lege să-și păstreze secretă identitatea și să folosească pseudonime. Acest lucru ar avea trei avantaje: scăderea radicală a grafomaniei; scăderea agresivității în viața literară; dispariția interpretării biografice a unei opere.“ Ei da, chiar mi se pare că soluția, de mare originalitate, găsită de autorul Glumei este una viabilă și care ar repara climatul literar. Dacă ar fi siliți să semneze cu pseudonim, e cel mai probabil că grafomanii (avizi de recunoaștere și ahtiați după glorie, fără să aibă de fapt ceva semnificativ de comunicat prin scrierile lor!), din moment ce ar rămâne necunoscuți, nici n-ar mai avea vreun imbold să publice. De asemenea, ar scădea într-adevăr agresivitatea literară: căci, încă o dată, numele autorilor fiind tăinuite, n-ar mai avea asupra cui să se reverse nimicitor invidia și ura confraților frustrați. (G.C.)

Apariții editoriale

Ne-am obișnuit: Horia Gârbea își publică volumele într-un ritm de foc automat. Nu ne mai miră nici ușurința cu care glisează de la un gen literar la altul. Recenta apariție editorială pe care o semnează este o culegere de poeme, De 12 lei iarbă (Editura Neuma). Despre actualul său proiect editorial autorul precizează: „O parte dintre poemele din acest volum au fost citite la turnirul de poezie «Cununa de Lauri de la Muntele Athos», Ouranopoli, 2022, organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Autorul a făcut parte din echipa Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor, câștigătoare a competiției, iar pentru poemele sale a primit și premiul individual «Cununa de Lauri».“ Cum se adeverește a fi poezia lui Horia Gârbea din această carte? Ni se pare că se află pe o traiectorie ascendentă, a câștigat în ceea ce privește reflexivitatea gravă și lirismul convingător. Iată câteva versuri: „în vis/ gândurile ni se amestecă/ așa cum oasele regelui/ se confundă/ cu ale sutașului/ în lutul care/ i-a primit pe amândoi// poate și versurile/ ni se vor amesteca/ în tipăriturile incomplete/ pe care le va păstra viitorul…“ l Ajunge cu întârziere la noi o carte de eseuri intitulată Armistiții literare, pe care o semnează poetul Viorel Dinescu la Editura Academiei Române. Textele din acest volum se citesc cu folos intelectual și reprezintă o meditație asupra condiției literaturii, datorată unui autor care se ia în serios și ia în serios literatura. Redăm un scurt pasaj despre apropierea dintre poezie și matematică: „Matematica și poezia exercită o fascinație asemănătoare asupra celui care încearcă să le pătrundă, cu bună-credință și modestie, arcanele secrete. Poezia pare de la bun început mai credibilă, întrucât ea folosește imagini și simboluri aparținând unui limbaj uzual, de mai largă circulație. Dar și matematica, atunci când iese din zona ancilară a unor contabilități cotidiene, ne poate oferi o imensă și ciudată panoramă a unor linii teribile, în care rigoarea cea mai absurdă se conjugă cu o libertate de gândire aproape neomenească.“ Lectură plăcută! (Cronicar)

O lecție de reamintire a răului

În revista „Scriptor“ (nr. 7-8, 2023) putem citi alte însemnări ale lui Liviu Ioan Stoiciu „din anul revoluției“, 1989: „Aflu de la Dan Petrescu că de la 1 octombrie postul lui de la Biblioteca Pedagogică s-a restructurat și el crede că la mijloc e vorba de o persecuție politică. Totodată i se refuză viza turistică în străinătate, unde vrea să facă un control medical. Mai aflu că vizita lui Nico. Cea. la Iași a fost un eșec, dictatorul având parte de denunțuri prin care a descoperit vile ale activiștilor de partid corupți, ce ar fi fost predate unor familii cu mulți copii. Povești?… Și aflu că pe câmpul vizitat de Nico. Cea. porumbul uriaș era artificial, cu tijă metalică și cu mai mulți știuleți legați cu sârmă, iar la sfeclă, ehe, Al. Crihană (fostul șef al Culturii socialiste în Vrancea, acum mare activist la Județeană, la Iași) a avut sprijin vrâncean, a adus sfeclă supradezvoltată de la Pufești!“ Sau: „Reapare Viorel Munteanu, se tachinează reciproc, o conduc vreo 50 de metri pe poeta din Adjud; revenit la BJ, îi dau lui Viorel Munteanu un braț de cărți-omagii-ale-rușinii, șmecher cum e va fura de la unul și de la altul câte un vers și va face un montaj literar închinat lui Nico. Cea., nu? Va primi pentru el 1500 de lei!…“ Dacă memoria noastră a obosit și suntem pe punctul de a uita cum arăta labirintul cenușiu și sinistru în care am trăit până în 1989, jurnalul lui Liviu Ioan Stoiciu ne oferă o folositoare lecție de reamintire a răului. (Cronicar)