O întrebare fără un răspuns clar
Mă întreb, pentru a câta oară, dacă un mediu ostil literaturii îl poate afecta pe un scriitor într-atât de mult încât să-i blocheze creativitatea, să-l împiedice să mai scrie. Și nu neapărat un mediu fățiș ostil, ci doar un mediu indiferent, un mediu incapabil să aprecieze performanța literară, dar și complet dezinteresat de aceasta. Răspunsul trebuie să țină seama de câteva elemente. În primul rând, sigur că da, o operă autentică se naște dintr-o vocație puternică, pe care nimic n-o poate opri să se manifeste, nici publicul ignar, scufundat în nepăsarea sa senină, nici altceva. Scrii fiindcă ai ceva de transmis, ceva care pentru tine este esențial și de neocolit – numai dând expresie acelui adevăr al tău ai sentimentul că îți atingi dimensiunea ontică.
Aici e de făcut o observație: impresia aceasta a urgenței mesajului, impresia că opera lor este ceva sine qua non, îi locuiește nu doar pe scriitorii într-adevăr înzestrați, ci, din păcate, și pe autorii de banalități, de tâmpenii, de grozăvii literare. Acestora li se pare, fără să fie vreo clipă încercați de îndoială, că producția lor insipidă e de pus în vârful piramidei.
Dar să ne întoarcem la vocațiile puternice, la cei care scriu exact ca și cum ar ridica niște construcții durabile, scriu așa în ciuda vremurilor, în pofida oricăror obstacole. Un pod pentru a exista are nevoie de două picioare, pe două maluri. În cazul creației literare, există un picior solid pe un mal sigur, autorul. Dacă piciorul de pe celălalt mal, format din cititori, este șubred, atunci podul e compromis. Probabil, oricât de puternică ar fi vocația scriitoricească despre care vorbeam, un scriitor istovește, în cele din urmă, să tot înalțe poduri care rămân cu cel de-al doilea capăt al lor suspendat în gol.
Ar fi unele metode prin care scriitorul își creează, totuși, iluzia ființării în normalitate a literaturii: el nu-și mai propune să cucerească mase mari de cititori, ci își fixează drept țintă a scrisului un număr redus de destinatari, puținii aleși, cei pasionați de carte, în stare să ducă maratonul lecturii până la sfârșit și să pătrundă cu înțelegerea până în miezul lucrurilor. Dar aceasta, să scrii pentru câțiva, e doar o formă de auto-amăgire, ar putea considera cineva: literatura e valoroasă doar într-o lume care are în centrul ei cartea. Or, o astfel de lume nu e lumea noastră de astăzi, cartea de beletristică joacă un rol tot mai modest, așadar se cade să nu ne facem speranțe în van. Ca să nu spunem că și lectura datorată acelor cititori de elită nu e totdeauna așa cum ne-am dori să fie, o lectură pur critică, ci e una influențată de sentimente și resentimente și, prin urmare, nu înseamnă nici ea o unitate de măsură pe care te poți bizui.
Spațiul literar are puncte cardinale prea vagi. Nu cred că există o regulă universal valabilă prin care să-ți urmezi drumul, până la capăt, ca autor. Fiecare supraviețuiește pe cont propriu, iar deznodământul, izbândă sau eșuare, stă sub semnul incertitudinii. (G.C.)
De vacanță
Să presupunem că aveți ideea, oarecum năstrușnică, precum Cronicarul, să mergeți la mare alegând o destinație neobișnuită, de pe alt continent, Africa. Căutați un hotel bun și, spre verificare, citiți recenziile de pe rețelele sociale. Găsiți unele referiri, deloc favorabile, privind prezența compatrioților noștri. Dar vă ziceți că sunt doar înțepături răuvoitoare. Odată ajunși acolo, vă convingeți că, din nefericire, comportamentul turiștilor români este, într-adevăr, deplorabil. Ei sunt sunt în număr surprinzător de mare și se arată în tot ce fac teribil de încântați de ei înșiși; se manifestă gălăgios, fără să țină cont că nu sunt singuri pe lume și că s-ar cuveni să nu-i deranjeze pe alții cu veselia lor deplasată, de prost gust; apoi, ocupă cu prosoapele șezlonguri la piscină și pe plajă fără ca, de fapt, să vină să le folosească; în fine, sunt dezamăgitori cum se agită la masă, umplându-și, cei mai mulți, lacomi farfuriile cu mâncare pe care, la sfârșit, o abandonează aproape neatinsă. Impresia pe care o lasă? Vai, reprezintă imaginea tipică a mitocanului contemporan care, iarăși cu tristețe constatăm, a proliferat incredibil la noi.
Cât despre țara aceea, Tunisia, dacă vă veți duce acolo, veți realiza că e defavorizată în atâtea chipuri: un relief arid, o vegetație săracă, o climă toridă (dinspre Sahara bate vântul acela uscat și fierbinte scirocco, care face aerul irespirabil), sărăcie în localitățile neîngrijite, pline de praf, de moloz și chiar de gunoaie, prin care treceți cu autocarul în drum spre aeroport (resortul elegant e o oază creată artificial, fără legătură cu viața populației de rând).
La înapoiere, când aterizați la Otopeni și vă îndreptați cu mașina spre casă, vi se pare ca ați ajuns pe un tărâm de vis: ordine, curățenie, vegetație bogată și proaspătă. Bucureștiul vă apare deodată în altă lumină decât îl priveați înainte: un loc unde te simți în siguranță și unde e plăcut să locuiești. De obicei, îi găseați atâtea cusururi, acum socotiți că sunteți norocoși să trăiți aici. Și vă convingeți, vai, pe propria piele, cât de important este, totdeauna, termenul de comparație în judecarea unui lucru sau a altuia. (Cronicar)
Din presa literară
Din numerele recente ale revistelor noastre literare, recomandăm două articole. În revista ORIZONT (nr. 6), Ana Blandiana publică un eseu extins intitulat De ce să vrem să ne amintim? E o conferință ținută de scriitoare, în luna iunie, la Universitatea de Vest din Timișoara: avem în acest text o meditație profundă și neliniștitoare, pe teme care ne definesc pe toți și care compun istoria noastră recentă și prezentă. Reproducem un mic fragment: „Unul dintre motivele care m-au făcut să nu-mi pun la prima lectură problema publicării acestor pagini și să mă gândesc, frustrată, mai multe luni, la teancul de sute de foi de hârtie imprimată ca la o carte cel mult postumă a fost nu atât faptul că era vorba de o povestire cu zeci de personaje reale și, în mare măsură încă în viață, ci mai ales că unele dintre aceste personaje apăreau în aceste pagini absolut diferite de felul în care sunt ele percepute azi, nu doar de opinia publică a ultimilor treizeci de ani, ci și de mine însămi. Era destul să citesc despre lacrimile exaltate de admirație pe care mi le stârnise interviul lui Dinescu din Libération, în timp ce pe câteva canale TV deodată dă din mâini bucătarul, moșierul, patronul de azi, ca să mi se facă rușine nu doar de naivitatea, ci și de suferința mea. Sau Buzura. Nu știu dacă faptul că atunci nu-mi trecuse prin minte să accept aproape niciuna din bănuielile, care aveau să apară, să se întețească și să se confirme pe parcurs, este o dovadă a prieteniei pe care le-o purtam sau a nevoii mele de a avea în ce crede și de a avea cu ce să mă solidarizez.“ Al doilea articol pe care vrem să-l semnalăm e scris de Ion Vartic, ca editorial în numărul 6 al revistei APOSTROF, cu titlul Ultima farsă a lui Petru Dumitriu. Am ales și din acest text un pasaj, care doar pregătește, nu dezvăluie farsa din titlu: „Se știe deja că modelul lui Reznicek din Supraviețuiri este Leonte Răutu, care, timp de peste trei decenii, a fost șeful Direcției de Propagandă și Cultură de pe lângă Comitetul Central al PCR. Ca să vorbesc în maniera lui Cosașu, aș spune că acesta a dat dovadă de o anume „inteligență a supraviețuirii“. Formula a folosit-o, însă, deja, politologul Vladimir Tismăneanu într-o discuție cu istoricul Cristian Vasile inclusă în cartea lor intitulată Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măștile răului. Tot aici, Mihai Șora le mărturisește celor doi că, deși în cadrul aparatului ideologic erau diverși staliniști puri și duri, precum Paul Georgescu, totuși ei făceau fel de fel de bancuri despre unii și alții dintre activiștii semidocți cu care intrau în contact. Șora, însă, adaugă sec: „Despre Leonte Răutu nu se spuneau bancuri.“ Totuși a existat un scriitor cu totul insolit, care nu că a lansat un banc despre Leonte Răutu, ci i-a jucat o festă de zile mari. E vorba de Petru Dumitriu. Iar farsa pe care doresc s-o pun în cele ce urmează în lumină a fost construită de el pe îndelete, timp de aproape doi ani.“ (Cronicar)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius