Note și accente 21/2023

[altmariuspress]

Cronicar
România literară nr. 21/2023

Continuitate

De la numărul 395 din aprilie 2023, revista clujeană APOSTROF, despre care am scris nu o dată în această pagină, are un nou redactor-șef. Fondatoarea revistei pe care a condus-o peste treizeci de ani, Marta Petreu, i-a trecut ștafeta unuia dintre colaboratorii permanenți, cunoscutul critic, istoric literar și eseist Ion Vartic. Mulțumindu-i Martei Petreu pentru a fi făcut din Apostrof una dintre cele mai bune și frumoase (grafic) publicații ale Uniunii Scriitorilor, ne exprimăm convingerea că noul redactor-șef nu se va lăsa mai prejos. Numărul de față este remarcabil, cu multe lucruri de citit. l El se deschide cu un articol polemic al lui Ion Vartic însuși, în stilul pe care i-l știm de mult, intitulat: Mihail Sebastian, descoperit sau redescoperit? Autorul taie câteva felii din entuziasmul cam factice al celor două autoare convinse a fi descoperit un jurnal inedit din anii 1930-1931 al lui Mihail Sebastian. Jurnalul nu numai că fusese publicat încă din 2007, dar a fost semnalat și citat încă de două ori de atunci până astăzi. Din păcate, nu doar la capitolul bibliografic stau prost Alexandra Oprescu și Teodora Dumitru, ci și la interpretarea unor pasaje din jurnal. Acribia lui Ion Vartic nu se dezminte nici de această dată. l O pagină de amintiri despre dascălii lui de la Universitatea din Cluj publică Mircea Moț. l Hanna Bota dedică memoriei marelui astrofizician Stephen Hawking două poeme pe tema timpului, firește („o pâlnie rotunjită/ca o cupă cu gura în jos“), din care cităm: „așa m-am gândit:/dacă voi reuși să întorc cupa timpului/dacă voi putea opri revărsarea/universul va încremeni/ca o peliculă ruptă dintr-un film vechi“). l Iulian Boldea analizează recenta antologie de poezie a Martei Petreu. l Un text critic emfatic și nesusținut de textul comentat consacră Mirela Nagâț unui roman al puțin cunoscutului Mihai Radu („delimitând experiența morții, M.R. pianotează cu delicatețe pe clape distincte, de la friabilitatea unei viziuni a extincției imaginate ca o retragere a corpului în sine însuși“). l Numărul e completat de răspunsurile la o anchetă pe tema literaturii și a cititorului ei, de un dosar Mircea Eliade și de câteva recenzii. Mulțumim pentru semnalarea emisiunii România literară tv.

Ce mai spun specialiștii despre IA/AI

Descopăr în DILEMA VECHE din 11-17 mai, citate într-o notă de la pagina 24, următoarele afirmații ale celebrului Jaron Lanier, unul dintre creatorii social media: „Pericolul nu e că AI va prelua controlul și ne va distruge, pericolul este că vom folosi tehnologia pentru a ne face unii pe alții ininteligibili sau că ne vom sminti (become insane), în sensul că nu vom reacționa cu suficientă înțelegere, pricepere și interes pentru propria supraviețuire și că vom muri, de fapt, cu mințile rătăcite… Algoritmii AI ne-au făcut leneși și lipsiți de curiozitate: înainte eram puși în fața unor alegeri numeroase, acum suntem hrăniți cu informație printr-o pâlnie controlată de altcineva.“ Fără alte comentarii, în afară de ce am susținut în câteva din Editorialele și notele publicate în ultima vreme în Rl. Și de constatările Florinei Alexandra Mănescu din numărul de față (pag. 19). Observațiile datorate unei mari personalități, și încă într-un domeniu în care eu nu sunt nici măcar un novice, îmi dau curajul să persist în ideea că, dincolo de incontestabila utilitate, riscurile la care ne expune AI/IA, cel dintâi fiind chiar acela de a nu mai gândi cu capul nostru, ar trebui reevaluate cu mare atenție. (N.M.)

Bref

Comunismul a murit! Trăiască comunismul!

Pentru generația mea, e greu de înțeles nu atât că există încă țări care au fost sau mai sunt comuniste, în pofida unor ingrediente capitaliste necesare supraviețuirii, ci că există încă partide comuniste în țări occidentale sau ideologi comuniști. Mi-a atras atenția în ultima vreme numele lui Bernard Friot, urmaș fidel, după cum scrie un comentator, al lui Sartre din 1968 sau al lui Bourdieu din 1995, atât prin fidelitatea față de ideile și față de limbajul violent al acestora (să ne reamintim, de exemplu, că Sartre îi făcea „câini turbați“ pe toți anticomuniștii), cât și prin imensul succes public. On boit ses paroles, scrie comentatorul. Succes cu atât mai ciudat astăzi, cu cât îl concurează pe al lui Zemmour și al altor ideologi, aflați, ei, la celălalt pol politic și care este considerat dominant în dezbaterile politice din Franța. În fond, ce spune Friot? Ideologia lui este o formă primitivă a leninismului, nici măcar a marxismului, în care se repetă câteva clișee aflate de vreo sută cincizeci de ani în circulație în întreaga lume: revoluție, luptă de clasă, proletariatul – gropar al capitalismului, muncitorii – stăpâni pe mijloacele de producție și altele. Friot crede că lumea de mâine va fi comunistă. Mai rău: „Originalitatea lui – se remarcă în același articol din «L’Obs» (2-8 martie) – constă în convingerea că această mutație a început. Există un déja-là comunist ascuns în instituțiile și în întreprinderile noastre.“ Ceea ce șochează în astfel de afirmații este negarea evidenței istorice: niciodată, nicăieri idealul comunist n-a fost transformat în realitate. El a rămas o iluzie. Într-un text publicat în Rl cu două decenii în urmă, Vačlav Havel identifica forța de propagare a ieilor comuniste tocmai în iluziile pe care le întrețin. Îmi amintesc de o discuție pe care am purtat-o cândva cu primul președinte al României postcomuniste, care susținea cam același lucru ca Friot și, de altfel, ca numeroși alți foști comuniști, și anume că eșecul traducerii în realitate a principiilor comunismului nu îngroapă, în fond, idealul comunist. Țin minte că i-am spus, referindu-mă, fără ironie, la Marx, care afirma că, înainte de revoluția comunistă mondială, orânduirea capitalistă se va impune în toată lumea, până și pe cel mai mic atol australian: „Vă rog să-mi indicați fie și numai un atol australian pe care comunismul și-a realizat idealul.“ Nu mai țin minte ce mi-a răspuns președintele. E absolut de neînțeles cum mai pot Friot și companìa să nutrească iluzia cu pricina, asta, firește, dacă sunt onești intelectual, după catastrofa economică, socială, morală, politică și culturală pe care regimurile comuniste au provocat-o peste tot în lume unde s-au impus. Să nu fie conștienți neo-leniniștii contemporani de caracterul criminal al regimului inspirat de patronul lor ideologic, care a prilejuit umanității suferințe și pierderi fără precedent? (N.M.)