Alegeri la Uniunea Scriitorilor
S-au încheiat alegerile la Uniunea Scriitorilor. A fost o ediție care n-a semănat deloc cu precedentele. Totul s-a desfășurat calm, fără scandalurile, fără atacurile înverșunate din trecut. Cum de s-a petrecut schimbarea aceasta? Adversarii Uniunii Scriitorilor vor zice sau au și zis că e o consecință a faptului că lumea și-a pierdut speranțele în privința acestei instituții. Eu sunt de altă părere. Și anume: membrii Uniunii Scriitorilor, în majoritatea lor, și-au dat seama că e atât de mare pericolul care vine din afară (concretizat în scăderea dramatică a interesului, a aprecierii pe care societatea românească în întregul ei le manifestă față de cartea de literatură, față de scriitori), încât rivalitățile, luptele intestine ar fi dezastruoase, gaz pe foc care ar grăbi nefericitul deznodământ. Așa încât, prin poziționarea lor în cadrul adunărilor generale de alegeri, membrii Uniunii au vrut să dea un semnal de stabilitate și de continuitate.
Pe de altă parte, cred că mai trebuie interpretat cumva comportamentul în alegeri al celor care compun Uniunea. Ei au înțeles că a fi ales în fruntea unei structuri de breaslă nu reprezintă, în situația de față, o gratificație, un privilegiu, ci înseamnă o povară. O povară greu, foarte greu de dus. (Pe care, de pildă eu, unul, nu m-am mai simțit în stare s-o duc. De aceea am și refuzat, oricât de insistent mi s-a cerut, să mai ocup funcția de vicepreședinte. Dar, dacă n-am mai acceptat această funcție, de ce atunci nu m-am retras cu totul? Fiindcă îmi pasă de soarta literaturii, de soarta noastră a celor care o profesăm și am sentimentul că mai pot să ajut, din planul secund unde am decis să rămân, la bunul mers al lucrurilor în această zonă a scrisului literar: sunt vremuri complicate și, vorba unui prieten, oastea e mică.)
Așa se face că nu doar la nivelul funcției de președinte al Uniunii, ci și la conducerea filialelor, n-a mai fost acea bătălie încrâncenată din trecut. Arareori au existat doi candidați pentru președinția unei filiale. De regulă, au fost alegeri cu un singur candidat înscris! Raționali, oamenii s-au lămurit cine e potrivit să fie la cârmă (sau, cum spuneam, cine e dispus să ducă povara!) și i-au dat votul. Misiunea lor, a celor validați în funcțiile de conducere, nu este deloc ușoară. Căci, la Uniunea Scriitorilor, din pricina atâtor împrejurări potrivnice, cel mai adesea, metaforic vorbind, ca să înaintezi nu pășești normal pe un trotuar solid, ci, așa cum amintea candidatul Nicolae Manolescu în timpul campaniei de alegeri, ești obligat să practici mersul primejdios pe sârmă (fără plasă de protecție, se-nțelege!).
Oricum, m-am bucurat să văd că în fruntea filialelor se află, pentru prima oară aleși sau reconfirmați, și scriitori din generațiile mai noi: Florina Zaharia la Filiala Sud-Est (Galați), Adrian Lesenciuc la Brașov, Teo Chiriac la Chișinău, Mihai Firică la Craiova și Angelo Mitchievici la Constanța. Alături de președinții vechi a căror experiență este atât de prețioasă, alături de ceilalți membri ai forurilor de conducere, sper că ei vor găsi soluții la numeroasele provocări care le/ ne stau în față.
După atâția ani cât am activat în conducerea Uniunii, cunosc foarte bine starea și problemele organizației noastre de breaslă. În prima reuniune a Consiliului, am și făcut unele propuneri privind direcțiile prioritare de acțiune ale acestei instituții care are datoria să apere interesele scriitorilor și să țină pe linia de plutire literatura din această țară. N-am să reiterez aici acele sugestii. Dar, sigur, intenționez să fac lucrul acesta într-un cadru adecvat, pe îndelete, în perioada următoare. Deocamdată, mă rezum să fiu ecoul unor propuneri venite de la un membru al Uniunii noastre, autor remarcabil de aforisme, din care veți putea citi câteva într-un număr viitor al R.l. Vasile Ghica, membru în Filiala din Galați.
Astfel, colegul nostru consideră că ar fi necesar să se introducă un articol în Legea Audiovizualului prin care să se impună ca toate posturile de radio și de televiziune să aibă în programele lor emisiuni de literatură/ de cultură și de cultivare a limbii. Apoi, s-ar cuveni ca Uniunea Scriitorilor să ajungă la un acord cu Ministerul Culturii, astfel încât editurile, pentru a li se acorda dreptul de funcționare, să fie obligate să aibă redactori de carte specializați. În felul acesta, s-ar mai diminua munții de maculatură și s-ar oferi locuri de muncă pentru scriitori, observă domnul Vasile Ghica. (Comentariul nostru ar fi că editurile sunt societăți comerciale autonome și-și fac afacerile așa cum cred de cuviință, nu avem cum să intervenim în activitatea lor.) În fine, dumnealui pledează pentru încheierea unor parteneriate între filialele Uniunii Scriitorilor și diversele instituții ale statului, inspectorate de cultură, inspectorate școlare, consilii județene, primării etc., pentru organizarea unor lecturi publice ale scriitorilor români.
Astfel de idei sunt de bun-simț, sunt benefice și, deci, sunt de luat în seamă. Transpunerea lor în realitate nu este dificilă, dacă vom avea șansa să întâlnim niște parteneri de dialog cu deschidere, cu bunăvoință (cum sunt și în prezent destui), capabili să realizeze importanța actului cultural și cât de grave pot fi consecințele, dacă neglijăm domeniul culturii naționale. Evident, acei parteneri de dialog la care ne referim sunt reprezentanții diverselor autorități ale statului, oamenii politici de care depinde o decizie sau alta.
Dacă însă ei nu vor fi la înălțimea așteptărilor (oameni mici în posturi mari!), atunci toate încercările noastre se vor izbi de un zid impenetrabil și eforturile noastre se vor dovedi a fi în van. (Gabriel Chifu)
Revista Memoria (nr. 1/2023)
A apărut numărul 1/ 2023 al revistei Memoria, revista gândirii arestate, așa cum se subintitulează această publicație, care rezumă în această sintagmă, gândirea arestată, esența fondului malefic al dictaturii comuniste de la noi. Este o revistă remarcabilă, care e silită să meargă împotriva curentului dominant astăzi, la noi: căci în periodicele noastre se practică, din păcate, o publicistică cel mai adesea facilă, indiferentă la temele grave ale istoriei recente și fără o preocupare pentru reperele care ne definesc ca popor.
Din sumarul acestui număr recent, am reținut numeroase articole de interes: grupajul Anul Iuliu Maniu. 150 de ani de la naștere, 70 de ani de la deces, care cuprinde editorialul lui Cosmin Budeancă, apoi o relatare a ultimei întâlniri a lui Iuliu Maniu cu MS. Regele Mihai I, evocarea de către Corneliu Coposu a personalității lui Iuliu Maniu și documentarul Iuliu Maniu – conștiință, morală, politică, atent întocmit de Ana Maria Borz, tânără cercetătoare în domeniul istoriei, și de teologul Cristian Borz. Smaranda Vultur scrie despre deportarea etnicilor germani în URSS în 1945, iar Gheorghe Petrov publică un studiu extins intitulat Inventarul cercetărilor de arheologie judiciară privind crimele regimului comunist din România (2006-2022). Revista găzduiește, de asemenea, o substanțială dezbatere cu tema Dincolo de frontiera de Est a României: conflictele care (nu) ne-au interesat, la care participă Alexandru Postica (Republica Moldova), Nadija Afanasieva (Ucraina), Cătălin-Gabriel Done și Angela Grămadă (România); masa rotundă e moderată de Sergiu Mustață. Tulburător este ce relatează Nicolae (Nicholas) Dima despre timpul petrecut ca deținut în celula 354 din închisoarea de la Aiud: „În acea încăpere eram vreo 20 de deținuți tineri și nesupuși și imediat am început să ne organizăm și să ne facem viața mai ușoară. Odată, când am fost scoși la plimbarea zilnică, de 10-15 minute, într-o curte adiacentă clădirii bisericii, clădire transformată în magazie, am văzut printr-o fereastră un sac gol de hârtie. L-am luat cu noi și când ne-am întors în cameră l-am tăiat în bucăți, am cusut bucățile de hârtie cu ață deșirată din saltele și le-am transformat în caiete de scris. Apoi, unul dintre noi a sustras o sticluță goală de la cabinetul medical și a umplut-o cu un fel de cerneală produsă tot de noi. O obținusem prin presarea, pe fundul unei gamele, a frunzelor verzi luate din curtea de plimbare. Câteva bețigașe le transformasem în pene de scris. A urmat o intensă activitate intelectuală.“ Am reprodus un fragment, dar e de citit în totalitate această pagină de memorialistică. Neobișnuită este traiectoria biografică a lui Nicolae (Nicholas) Dima: născut în 1936, student la Politehnică, a fost arestat și condamnat fiindcă a încercat să fugă din țară. După detenție, a reușit să absolve Facultatea de Geografie și a părăsit România în 1969. S-a stabilit în Statele Unite, unde a devenit doctor în geo-politică la Universitatea Columbia din New York, redactor la Radio Vocea Americii timp de 22 de ani, profesor la mai multe universități americane și la institute militare de studii superioare de acolo. A scris mai multe cărți în engleză și română. Revista conține și alte relatări captivante ca aceasta și, în întregul ei, este expresia unei emulații deosebite, fiind scrisă cu vocație și cu dăruire. Regretabil, o spunem încă o dată, este că toată această strădanie publicistică nu stârnește ecoul meritat în societatea românească atrasă de cu totul și cu totul alte subiecte, descurajant de mărunte. (Cronicar)
Teste
Când vreau să măsor starea noastră comunitară, să văd dacă direcția în care ne îndreptăm noi toți, ca nație, este cea bună, eu am testele mele, în care mă încred fără greș. Mai ales atunci când declarațiile politicienilor sunt excesiv de optimiste, când ne anunță că totul merge strună și că vom face și vom drege, verific într-un mod personal dacă e într-adevăr așa, adică bine, sau, dimpotrivă, dacă e rău.
Mă interesez: podul de la Grădiștea de pe calea ferată istorică București-Giurgiu (prima cale ferată românească!) s-a refăcut în sfârșit? Aflu că nu, încă o dată s-a amânat, pentru la anul, preconizata sa punere în funcțiune. Da, au trecut nu doi-trei ani, ci exact optsprezece de când, în timpul unor inundații, această construcție feroviară s-a stricat și în atâta amar de vreme n-am fost în stare s-o reparăm. Trenurile nu mai circulă direct între Capitală și orașul de la Dunăre și de aici spre Bulgaria, Grecia și Turcia, trebuie să ocolească sute de kilometri, oamenii din regiune, care făceau naveta cu trenul, n-au mai avut cum să ajungă la slujbă și și-au pierdut locurile de muncă, dar noi am rămas neclintiți în neputința noastră.
Apoi, mă întreb dacă s-a schimbat în vreun fel situația acelui teren din Calea Victoriei, cu care ne învecinăm, unde cândva era clădirea unui minister. Mă uit pe fereastră și mi-e ușor să mă conving că pădurea e tot acolo. Căci, da, în groapa săpată pentru fundație, de când a fost abandonat șantierul, au crescut, așa cum am mai scris în urmă cu câțiva ani, arbori, care între timp au devenit tot mai falnici, o adevărată pădure aici, în buricul Bucureștiului. Nu mai lipsește decât să-și facă apariția urșii și alte sălbăticiuni în acest spațiu lăsat de izbeliște din centrul Capitalei noastre. Cum de a fost posibil totuși să ne pricopsim cu acest codru aici, pe legendara Cale a Victoriei? Cauza ar fi că terenul e în litigiu și nu e lămurită proprietatea. Dar, îmi zic și eu ca nepriceputul, dacă tot dau aleșii noștri fel de fel de legi, cum ar fi legiferarea Zilei Bujorului și altele, de ce nu se gândesc ei și la reglementări legislative într-un sector atât de important cum este acesta al clădirilor începute și rămase neterminate, care ne sluțesc orașele?
În fine, mă abat pe la șantierul pasajului de la Doamna Ghica și verific cum mai merg lucrările. Nicio mișcare, de aproape două luni, de când firma italiană a adus și a montat tablierul, nu s-a făcut niciun progres: ritm de melc, nepăsare inimaginabilă, somn de voie. Vai, alții construiesc căi de rulare lungi de zeci de kilometri pe fundul mărilor și noi ne împotmolim la un biet podișor urban, ne chinuim cu el de parcă am înălța piramide!
Cu aceste exemple în față, concluzia mea privind starea noastră de fapt e simplu de formulat: n-avem motive de satisfacție, imobilismul nostru e desăvârșit, adevărata noastră vocație se dovedește a fi noi-nu-facem. (G.C.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius