Între mai recentele apariții de la editurile românești, prim-planul e desigur deținut de premiatul Goncourt Amin Maaluf, scriitor francez de origine italo-libaneză, care în scena europeană a început să rivalizeze, ca succes de librărie, cu Orhan Pamuk și Elif Shafak, iar la noi e cu tot mai mult succes editat de Polirom. (Folosesc sintagma „Orientul Apropiat“, deoarece referirile din articol sunt preponderent la zona marcată de perspectiva europeană, centrată pe vederile Romei.)
Pe lângă reimprimările din 2019 ale unor ediții mai vechi (romanele Stânca lui Tanios, o incursiune în lumea multi-identitară libaneză, în excelenta traducere a Ilenei Cantuniari, Scările Levantului, din lumea porturilor mediteraneene, Periplul lui Baldassare, pe tema mistică a căutării „celui de al sutălea nume“ divin, prin care un negustor genovez speră că poate salva lumea ș.a.), recent a apărut și romanul Leon Africanul, emblematic pentru „ciocnirea civilizațiilor“ trăită pe pielea lui de un călător prin nordul Africii și geograf arab din secolul al cinsprezecelea, care a fost și personaj real (Numele de Leo Africanus i-a fost dat de însuși Papa Leon al X-lea, la Roma).
Chenarul aurit al descrierilor pitorești din lumea hispano-arabă și din Orientul aflat în pragul stăpânirii otomane pune în valoare tema gravă a identității și pribegiei, facând din paginile acestui volum un avertisment de neignorat : „La Roma erai fiul Africanului, în Africa vei fi odraslă de rumi. Oriunde a fi, unii vor dori să-ți cerceteze pielea și rugăciunile.“
Personajul în sine amintește și de alte figuri emblematice ale epocii, între care Ramon Llull (traducerile din Llull, datorate Janei Balacciu-Matei, pot fi citite de la Editura Meronia), la rândul lui pasionat de intersectarea dintre cultura arabă și creștinism, de marele filozof sufi Ibn al-Arab, și el plecat în călătorie din Spania arabă, unde se născuse, pentru a găsi calea spre Dumnezeu și spre sine, sau de istoricul hispano-arab Ibn aldūn, întemeietorul sociologiei, care, aflându-se în călătorie în Maghreb și având curajul să se întâlnească și să discute cu Timur Cuceritorul, a prezis cu mulți ani înainte de cuceririle osmanilor, când, datorită năvălirilor mongole, islamul și creștinismul se aflau în cumpănă, marele impact și îndelungatul viitor al semilunei.
Era previzibil interesul lui Maalouf, autorul Cruciadelor văzute de arabi, eseu bazat pe documente, pentru acest tip de ficțiune istorică. Fiind prin naștere (obârșii creștine maronite) și educație (arabă, în Liban) un bun cunoscător al ambelor lumi, romanul său alunecă deseori în cugetări și teorie, dar acestea sunt îngrijit încadrate de descrieri poetice pline de farmec, precum: „În ziua aceea de toamnă, frunzele îngălbenite erau mai strâns prinse de copacul ce le purta decât erau notabilitățile Granadei de monarhul lor. Orașul era divizat, de ani de zile, între partida păcii și partida războiului, niciuna dintre ele nebizuindu-se pe sultan. […] Cei care voiau războiul ziceau: dușmanul a hotărât odată pentru totdeauna să ne nimicească și nu supunându-ne noi îl vom face să dea-ndărăt. Uitați-vă cum au fost aduși la sclavie locuitorii Malagăi după ce s-au predat! Uitați-vă cum înalță inchiziția ruguri pentru evrei la Sevilla, la Saragosa, la Valencia, la Teruel, la Toledo! Mâine, rugurile se vor înălța chiar aici, în Granada, nu doar pentru oamenii care respectă sabatul, ci și pentru musulmani! Cum putem împiedica acest lucru, dacă nu prin rezistență, prin mobilizare, prin gihad?“
Discursul proconflictual nu s-a schimbat prea mult din vremea Spaniei arabe și nici scrierile despre război nu și-au cedat locul în balanța literaturii. Ficțiunile despre Orientul sfâșiat de război sunt printre cele mai abordate în ultimul deceniu.
Romanul Frankenstein în Bagdad de Ahmad Saadawi, deținător al Premiului internațional de ficțiune arabă, e o distopie plasată în Bagdadul cotropit de haosul luptelor, căreia nu îi lipsesc însă personajele pline de umor negru și tragicomicele certuri de mahalagii pe teme minore chiar în toiul exploziilor.
„Frankenstein“ e o ființă recreată din resturile de victime ale războiului de către Hadi, un vânzător de vechituri, care, pierzându-și cel mai bun prieten într-un bombardament, creează „primul irakian adevărat“, făcut din resturi de „etnii, triburi, rase și clase sociale“. S-a mai spus că acest fel de a reflecta realitatea suprarealistă, haotică și disperată, prin umor negru, este nouă în lumea arabă și că avem de-a face cu un „roman de jurnalism“, unul din personajele principale fiind editor. Nu lipsesc descrierile Bagdadului și ale amestecului său multietnic și religios.
„Merită să lupți chiar și pentru cenușă“, crede Saadawi, „iar dacă e prea târziu pentru salvare, poate fi o recârpire, recompunere, găsirea unor noi resurse“. Saadawi, autorul a trei romane și al unor volume de versuri, autor și de filme documetare în Bagdad, deținătorul multor premii în lumea arabă, nominalizat pentru Man Booker International Prize, s-a afirmat ca unul din capetele de afiș ale noilor generații de autori arabi, fiind foarte cunoscut și ca jurnalist (recent, în 2020, a publicat în The Guardian un foarte la obiect eseu pe tema susținerii șiite și sunnite din conflictul irakian).
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius