Nimfa de la Muncii, o telenovelă cu final incert

[Bucuresti]

 02 ianuarie 2017  [Raiden]  Bucurestii in istorie  

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2017/01/nimfa-de-la-muncii-o-tel...

Monumentele de for public – busturile, statuile, fântânile, etc. ajung, odată cu trecerea timpului, să definească și să reprezinte zona în care au fost ridicate. E și cazul unui monument azi considerat pierdut – Nimfa din  Bariera Vergului.Încerc să reconstitui istoria ei, de la apariție la dispariție, ca un demers de recuperare a memoriei urbane bucureștene. Pentru aproape 70 de ani, Nimfa a fost un simbol al unei zone pe care azi o tranzitezi rapid cu metroul, tramvaiul sau mașina și n-ai timp să privești în jur – Piața Muncii.

→ BACKGROUND

Bariera Vergului pe harta din 1939 a capitalei (de aici)

Piața Muncii s-a numit mult timp Bariera Vergului și era una dintre limitele Bucureștiului vechi, de dinainte de al Doilea Război Mondial. Până în anii ’50, aici a fost una dintre barierele care serveau drept punct vamal, stabiliment de achitare a taxelor si impozitelor, post de control sanitar (ambulatoriu pentru organizarea campaniilor de eradicare a epidemiilor) și ca filtru de urmărire a infractorilor din mahalalele periferice ale Bucureștiului. Administrativ, Bariera Vergului delimita Bucureștiul de comunele suburbane dimprejur și odată cu extinderea naturală a orașului, s-a tot mutat în exterior. Denumirea “Vergului” vine de la un personaj de origine greacă, Vartolomei (Vartolomeu) Vergu (Vergo sau Virgo), care a deținut funcții la curtea lui Șerban Cantacuzino, dar și la cea a lui Constantin Brâncoveanu, ambii domni ai Țării Românești. Vergu e atestat ca portar în 1693, apoi a fost promovat mare paharnic (se îngrijea de băutura domnului, pe care la ocazii festive îl servea personal, gustând bautura înaintea lui pentru a testa ca nu e otrăvită) între 1695-1697. A fost trimis în mai multe misiuni diplomatice, iar cu timpul a acumulat o averem considerabilă. Terenurile sale se întindeau dincolo de Bariera Vergului.

Case modeste de acum mai bine de un secol, specifice periferiei Bucureștiului vechi, pozate pe segmentul final ai Căii Călărașilor în 1976, chiar înainte să fie demolate pentru sistematizarea zonei.

Cu timpul, capătul Căii Călărașilor s-a dezvoltat într-o periferie a capitalei României, locuită la 1900 de oameni cu posibilități modeste, departe de luxul și sclipirea “Micului Paris” din centrul orașului, după care atâția din prezent au nostalgii. Era un București cu care autoritățile nu se mândreau, dar un București reprezentativ pentru multe alte zone periferice. Casele erau adesea din chirpici, încropite din ce materiale găsiseră oamenii, iar aspectul estetic era ultima grijă atunci când supraviețuirea era scopul principal. Casele astea sunt la fel de specifice pentru Bucureștiul vechi ca vilele belle époque din centru, de exemplu.

→ ATENEUL ȘI CINEMA “VERGU”

În anii ’30, odată cu boom-ul imobiliar, au început să se construiască și în zona asta bloculețe moderniste și art déco, cel mai faimos fiind cel din intersecția mare, care includea Ateneul și Cinematograful “Vergu”. În 1939, arhitectul Marcel Iancu proiectează acest imobil în stilul art déco, specific epocii. Clădirea avea dotări speciale, precum o sală de spectacole și cinema, menită să crească nivelul cultural al locuitorilor cartierului. Proiectul era parte a politicii de culturalizare a maselor întreprinsă de regele Carol al II-lea, supranumit de presa vremii “Regele culturii”.

Clădirea se deosebea printr-un element inconfundabil – scrisul de pe frontispiciu (latura dinspre șoseaua Mihai Bravu): “Ateneul și Cinema Vergu”. După preluarea puterii de către comuniști după al Doilea Război Mondial, Cinema Vergu devine Cinema Munca, dar sala de cinema funcționează fără probleme în continuare. Clădirea supraviețuiește demolărilor din anii ’70-’80 care schimbă fața Pieței Muncii. În anii ’90 și 2000, fațada se degradează din ce în ce mai mult, iar sala de cinema se închide. După 2008, fațada cu scrisul e acoperită integral de un mesh (cearșaf) imens cu reclamă la restaurantul și clubul “Million Dollars”, deschis în incinta fostului cinematograf. Restul clădirii se degradează mai departe, iar geamurile vechi sunt înlocuite cu termopane. E important de subliniat că blocul nu se regăsește pe lista monumentelor istorice, iar o eventuală izolare termică ar distruge ireversibil scrisul emblematic de pe fațadă.

Piața Muncii pe vechea configurație, cu Farmacia nr. 46 pe finalul Căii Călărașilor, pozată în 1976

În spiritul proletar al condamnării și înfierării moșierilor, regimul comunist instalat după 30 decembrie 1947 redenumește vechea Barieră a Vergului în Piața Muncii. Actualul bulevard Basarabia (pe atunci Calea Vergului) e și el redenumit bulevardul Muncii, denumire pe care avea să o păstreze până după 1990. După 1989, în ciuda intrării denumirii “Piața Muncii” în conștiința urbană, autoritățile au decis să redenumească locul Piața Eudoxiu Hurmuzachi, după un istoric, politician și pașoptist de origine greacă care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar. Redenumirea e unul dintre cele mai răsunătoare eșecuri, efectiv nimeni nu zice “Piața Hurmuzachi” și toată lumea îi spune în continuare Piața Muncii.

→ NIMFA CU COPIL ȘI FÂNTÂNĂ

Nimfa de la Muncii în 1978, pe fundal b-dul Muncii (Basarabia) și Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, zidită pentru parohia “Parcul Călărași”. Construcția a început în 1938, dar în 1942, nivelul donațiilor de la credincioși (cărămizi, țigle, etc.) era nesatisfăcător, așa că preotul paroh îi trimite un memoriu mareșalului Antonescu, conducătorul statului de la acea dată, cerând ajutor. În perioada aprilie – decembrie 1943 Guvernul Antonescu alocă 5 milioane lei pentru terminarea bisericii. La subsol au funcționat o cantină pentru săraci și o bibliotecă religioasă.

Campania de modernizare a Barierei Vergului din anii ’30 nu s-a oprit însă la clădiri noi, ci au apărut și monumente de for public. În 1931-1932, la comanda autorităților locale, sculptorul L. L. Ducel toarnă la Paris statuia unei nimfe. Ansamblul “Venus și Cupidon” sau “Mama și copilul” e inaugurat în Bariera Vergului, reprezentând o figurină de fontă – poate chiar Venus, zeița antică a frumuseții, o femeie care se piaptănă, in timp ce un copilaș cu o înfățișare de Cupidon ridică mâinile spre ea, cerând parcă să fie luat în brațe. Mai există varianta că în 1939 Uzinele Comunale București au realizat “Femeia cu copilul” de la Bariera Vergului, dar dată fiind situația României (apropierea războiului) și a Bucureștiului (dezvoltare masivă pe verticală), e un scenariu puțin probabil.

Nimfa, pozată în 1976

După anii ’30, fântâna de la Muncii devine un element de recunoaștere a zonei și ajunge să se identifice cu ea. Lumea devine atât de obișnuită cu monumentul că ajunge să-l ignore, viața comunității și a orașului era mult mai accelerată decât în interbelic. Mai mult, estetica monumentului nu corespundea realismului socialist impus de regim, astfel că nimeni nu s-a mai îngrijit de el. Am găsit și o informație care zice că în anii ’80 Nimfa fusese vopsită grosier în verde.

Nicolae Ceaușescu în 1976, într-o vizită de lucru, inspectând macheta noii configurații a Pieței Muncii chiar în capătul Căii Călărașilor, la Farmacia nr. 46

După cutremurul din 1977, regimul Ceaușescu decide sistematizarea Pieței Muncii, în principal prin lărgirea intersecției și a Căii Călărașilor, popularea cu blocuri masive, deschiderea bulevardului Decebal (ca poartă spre noul centru civic) și construirea pasajului rutier subteran de acolo.

1983. Dezafectarea construcțiilor din capătul Căii Călărașilor, inclusiv fosta Farmacie nr. 46.

Finalul anilor ’80 și noile construcții din Piața Muncii, văzute din bulevardul Muncii (Basarabia): în stânga – blocul de colț cu noul bulevard Decebal, în centru – blocul nefinalizat (transformat ulterior în hotel) dintre bulevardul Decebal și Calea Călărașilor, în dreapta – blocul nou de colț cu Calea Călărașilor (foto: forum transira.ro)

Finalul anilor ’80 și un colaj de propagandă, în care se comparau fostul colț al Căii Călărașilor de la Muncii (cu vechea farmacie) și colțul nou, ca semn al progresului

Urmează câțiva ani în care se demolează vechile case, se nivelează terenul, se trasează noile străzi, se delimitează noua intersecție și se construiesc noile blocuri, masive și anonime. Regimul Ceaușescu a dorit să civilizeze o zonă cu aspect încă periferic și de mahala în anii ’70, însă a reușit doar să distrugă culoarea locală și specificul cartierului, neținând cont de istoricul său. Fântâna din centrul pieței a rezistat în timpul șantierului, așa cum arată câteva poze de atunci.

1983. Ultimele poze cu Nimfa de la Muncii, în mijlocul șantierului.

După 1983, fântâna e distrusă parțial la construirea Pasajului Muncii. În 1985, se pare că ce mai rămâne din monument e recuperat de Întreprinderea de Apă-Canal București (ICAB, azi Apa Nova) și dus cu tractorul la vechiul sediu al acesteia, Uzinele Comunale București (UCB). Statuia e curățată și instalată în curtea instituției. După 1990, urmare a schimbării de regim, Apa Nova e reorganizată succesiv, își schimbă sediul și în tot haosul, statuia dispare. De atunci nu se mai știe ce s-a întâmplat cu fosta emblemă a Pieței Muncii.

→ PIAȚA MUNCII, ACUM

În zilele noastre, Piața Muncii e o intersecție banală, plină de clădiri în degradare, dar pe care atârnă mesh-uri publicitare cât cuprinde. Spațiul pietonal e foarte neprietenos și înțesat de panouri publicitare, tarabe, schele metalice, tomberoane și mobilier urban rustic, că așa au considerat autoritățile sectorului 2 că e bine să amenajeze acolo. Un aspect pestriț care induce o senzație de haos. Oamenii zonei, mulți nou-veniți și mutați în blocurile ceaușiste, habar nu au de istoria locului și ce importanță are el în evoluția periferiei capitalei în ultimul secol. Hai să vedem câteva poze actuale, pentru a conștientiza cât a decăzut zona asta din punct de vedere al calității spațiului urban.

Piața Muncii în prezent. Din vechea intersecție a rămas doar bloculețul din 1939, cu Ateneul și Cinema “Vergu”, de pe colțul cu bulevardul Basarabia. În poză, una din rarele ocazii în care se mai vede scrisul, pentru că fațada e mai mereu acoperită de un mesh imens.

Partea sistematizată a Pieței Muncii – intersecția bulevardului Decebal (stânga) cu Calea Călărașilor (dreapta). Pe un teren liber dintre ele s-a ridicat în anii trecuți o clădire de birouri, care aspiră să fie noul simbol al zonei. Fântâna cu Nimfa s-ar fi aflat în stânga pozei, pe spațiul verde din mijlocul intersecției.

Bloc optzecist pe colțul cu bulevardul Decebal, arteră care nu exista înainte

Bloc optzecist pe colțul cu Calea Călărașilor, pe locul casei cu Farmacia nr. 46

Civilizație urbană contemporană la Piața Muncii

→ SORA NIMFEI

Ce s-a întâmplat până la urmă cu Nimfa? Ei bine, cea de la Muncii a dispărut, dar se pare că au fost produse două statui în anii ’30, pentru că în prezent avem una aproape identică în Parcul Tei!

Am primit recent poza asta. E din 1980, din Parcul 8 Mai (actual Parc Tei). Pe fundal, se vede clar fântâna cu Nimfa și Cupidon. Persoana care a făcut poza spune că încă din 1967 a observat respectivul monument acolo, doar că nu i-a făcut poze. Așadar, teoria care circulă și conform căreia Nimfa de la Muncii a ajuns până la urmă în Parcul Tei e falsă. În 1967, Nimfa de la Muncii era la locul ei.

Parcul Tei a fost gândit să fie plasat în partea de sud-est al Lacului Tei, pe cursul râului Colentina. Proiectul a fost început în 1935 de profesorul Dorin Pavel, sub coordonarea lui Nicolae Caranfil. Lucrările însă au fost oprite în 1939 odată cu venirea războiului și redefinirea investițiilor publice. Au fost reluate de comuniști în 1948 și încheiate în 1950. Parcul 8 Mai a fost inaugurat cu fast, ca una dintre primele realizări edilitare ale regimului de democrație populară. Probabil atunci a fost adusă aici și sora Nimfei de la Muncii.

Dacă te uiți atent, observi că există o diferență notabilă între monumentul de la Muncii și cel din Tei. Am făcut o comparație din care se vede clar că fântâna din Parcul Tei are un nivel suplimentar la bază, un bazin adițional susținut de 4 tritoni. E clar că nu vorbim despre aceeași fântână.

În 2002 Parcul Tei e reabilitat de Primăria Sectorului 2. Inclusiv fântâna e curățată, iar nimfa și tritonii sunt vopsiți în argintiu, pentru a spori kitsch-ul. Copilașul, Cupidon, a dispărut. Dacă în poza din 1980 era acolo, în prezent nici urmă de el. Fântâna cu statuie apare în lista Administrației Monumentelor și Patrimoniului Turistic (AMPT) simplu ca “Fântână decorativă cu nimfă și tritoni”, atât.

Așadar, dacă vrei să-ți faci o impresie despre cum arăta Nimfa de la Muncii, mergi s-o vezi pe sora ei în Parcul Tei și imaginează-ți cum arăta monumentul ăsta în mijlocul intersecției de la Muncii.

E de neînțeles de ce după 1990 administrațiile succesive bucureștene n-au refăcut și repus la locul său o fântână emblematică a capitalei. E loc suficient pe spațiul verde din centrul intersecției de la Muncii, dar aparent nimeni nu vrea asta – autoritățile, dar și cetățenii nu știu și/sau nu-s interesați.

CREDIT FOTO
• Pozele cu fântâna în 1978 și Piața Muncii în 1983 sunt preluate de pe site-ul Asociației “Bucureștiul meu drag”.
• Pozele din 1976 cu zona Piața Muncii sunt preluate din setul postat de Dan Vartanian pe Flickr.
• Pozele cu fântâna din Parcul Tei în prezent sunt preluate de pe site-ul AMPT.