Cristian Pătrășconiu: „Cu timpul, scriu devine sicriu“ – formula vă aparține. Nu poate fi, fundamental, altfel pentru cineva care scrie, care crede mult în ce scrie?
Nicolae Prelipceanu: Ei, cred că pornisem de la un fel de joc de cuvinte nu prea inspirat și am ajuns, uite, dom’le, la un oarecare sens. Sigur că poți dezvolta o asemenea jucărea lingvistică, spunând că fiecare carte e ca o cutie în care îți lași nu știu ce și nu știu cum, dar poate că ar fi fost mai bine să n-o fac. În fond îți lași acolo cenușa zilelor, care o fi fost ea cândva „spuma“ acelorași zile ale tale, dar după ce o fixezi în cutie (sipet ar fi spus cineva de pe timpul lui Eminescu), se transformă în cenușă. Și e atât de greu să reconstitui figura cuiva din propria lui cenușă, că nu-i pasărea aia ciudată, Fenix!
Să risc puțin și să spun și mai tranșant: scrisul e mai mult despre moarte decât despre viață?
E și despre una și despre alta, căci scriind despre viață chiar, tot despre moarte scrii. Eu am început să scriu despre moarte demult, pe când eram încă, sau mi se părea că sunt, sau știu acum că eram, departe de ea. Explicit, vreau să spun. Între timp, am mai schimbat registrul și tot despre ea scriu, chiar dacă nu-i mai pomenesc numele. Ca și cum, dacă nu-i scrii sau spui numele ar înceta să existe. Ar fi simplu așa, mergea metoda asta pe vremea comunismului când, dacă un scriitor se refugia în Occident, gata, i se scoteau cărțile de peste tot, numele de peste tot. Și cu actorii de film era la fel, mai rulau filmele cu ei, uneori, dar li se radiaseră numele celor care aleseseră libertatea. Or, aici, cu moartea nu te joci, nu ai unde să mai alegi libertatea. Și, nu-i mai bine așa? Că, vorba aia, ce-ar fi viața asta fără moarte?
Când v-a fost limpede că v-ați născut (și) pentru literatură?
Miracolul ăsta nu s-a produs încă. Limpede nu mi-e nimic, deci nici chestia asta atât de tare. Mai degrabă mi-am închipuit (când îmi mai închipuiam câte ceva) că literatura e pentru mine. Dar acum, cine știe, cine știe dacă mai e așa… Căci văd că literatura o cam ia în altă direcție. „Căci corpul tău te uită, iar tu nu-l poți uita“, spunea Ion Pillat într-o splendidă poezie despre viață și moarte. Așa și cu literatura, la un moment dat ea te uită (sau: „ia te uită“), iar tu n-o poți uita… Până la urmă, sigur, lucrurile se mai schimbă, reușești să o uiți, căci uiți totul sau, dacă n-o faci din timp, te ajută Ea, cea de mai sus, să scapi de povara memoriei, precum și de celelalte — multiple – poveri pe care le cari în spate o viață întreagă.
Ce se întâmplă când vii dintr-un mediu patriarhal într-unul cosmopolit? Ca la dumneavoastră, în mod aparte: din Bucovina în Cluj-Napoca?
Păi eu n-am venit din Bucovina. Mai precis, am venit din Bucovina la Cluj mai pe ocolite, prin Dobrogea, pe urmă prin Sălaj și Bihor, iar în final, de la Curtea de Argeș. Că de-acolo am venit când am urcat (cum se spunea cândva și se mai spune în franceză, cred, și azi) la Cluj. Iar ocolul ăsta a durat vreo 19 ani, pentru că de la Suceava (Bucovina) am fost dus pe la vârsta venerabilă de 11 luni în Dobrogea. Am ajuns la Cluj – eu n-am venit la Cluj-Napoca, m-am pomenit fără voia mea în Cluj-Napoca, după o vizită a toarășului – prin 1961. Atunci când am descălecat (sic!) eu de la Curtea de Argeș, orașul ăla se numea simplu Cluj, așa cum ar trebui să se numească și azi. Ce să se fi întâmplat? Marin Preda spune că „țăranii, la oraș, tot țărani caută“. Nu i-am căutat, dar colegii mei, dintre care m-am împrietenit cu doi-trei, provinciali toți, săracii (o aluzie la zisa lui Leonida despre ploieștenii lui, „republicani toți, săracii!“). Abia mai încolo, spre finalul anilor de facultate m-am mai deșteptat și eu („drăgăliță Doamne!“, vorba lui Ion Creangă) și am intrat în lumea așa-zis literară care, de ce să n-o spun, tot provincială era, atâta doar că era un provincialism de grad, să zicem, superior celui din orășelul unde făcusem liceul. Și parcă, Bucureștiul nu e și el o (altă) provincie?
Și apoi, ce se întâmplă cu scrisul dvs. când vă mutați din Cluj în București? Se modifică acesta?
De fapt eu mă mutasem la București încă demult, înainte de a o face și de tot, ca să zic așa. Prietenii mei erau de ani buni aici, frecventasem „Albina“ și „Katanga“, ba chiar și Casa Scriitorilor, zisă „La Doamna Candrea“, cu ei, încă de pe când mai aveam buletin de Cluj (deja, atunci, de câtva timp Napoca) și chiar mai lucram la „Tribuna“. Așa că, mutându-mă aici, n-am făcut decât să legalizez, dacă pot spune astfel, o relație mult mai veche. Dar scrisul nu se schimbă după mutările de pe o stradă pe alta sau dintr-un oraș în altul. Deși… cine știe, cine știe…Un prieten de la Cluj îmi tot repeta o formulă din Eminescu, zicea el, de fapt un împrumut dintr-un antic, „cerul îl schimbi, nu sufletul marea trecând-o“. Ei, nu trecusem eu chiar marea, ci doar munții (pe unii îi mai trecusem cândva, la pas, cu pasul). Așa că tot ce se va fi schimbat la mine se va fi schimbat în timp și din cauza sau datorită Lui. Îmi dau chiar eu seama de asta, când îmi mai cade în mână vreo carte mai veche a mea, din care îmi pare că-l aud pe altul, spunându-mi lucruri acum aproape de neînțeles. Cred că i se întâmplă oricui la fel. Dacă nu e scriitor, își recitește scrisorile de altădată și rămâne, poate, perplex…
Dacă da, mai ales poezia sau mai ales proza?
Mai ales una și mai ales alta. Aici chiar nu am ce să mai adaug, nici măcar ca să facem numărul de semne pentru cele două pagini. Ca să dezvolt, cred că s-au schimbat și ele, odată cu mine, poezia mea și proza mea. O fi un semn că n-am rămas „încremenit în proiect“, în vreun (alt) proiect? Căci, cum ne spune atât de concis Grigore Alexandrescu, „veacul înaintează“, propoziție simplă pe care un prieten de la Cluj, de pe vremuri, ne-o repeta de câte ori se ivea prilejul și prilejul avea obiceiul să se ivească destul de des. Și, dezvoltând în continuare, dacă rămâi în cel dinainte de înaintare…
Foarte onest: știind ceea ce știți acum despre culisele mediilor literare: Cluj-Napoca sau București? De asemenea: terțul nu este exclus!
Ei, sigur că de la distanță lucrurile par întotdeauna altfel. Iar de aproape, vai de ele! Același amic din citatul de mai sus, intrând odată în biroul șefului meu de la „Tribuna“ și fiind invitat să stea unde îi place, a răspuns că lui îi place la Paris. Și mie, atâta doar că nu neapărat în mediul literar de-acolo, care, probabil, mi s-ar părea în cele din urmă tot greu de suportat, căci oamenii tot oameni, chiar dacă mai politicoși, cât în Parisul de-afară și de altădată, care, de fapt, nici nu mai prea e. Încă prin 1977, directorul Casei de Las Americas, Roberto Fernandez Retamar, îmi vorbea despre Parisul tinereții lui ante-castriste (se născuse în 1930, deci vorbea de Parisul anilor ’50) și-mi spunea – degeaba, că eu nu călcasem încă pe-acolo – că ăsta nu mai e Paris. Adică ăla, din 1977! Darmite cel din 2021! Dar, de fapt, nu știu prea multe despre culisele mediilor literare, chiar dacă mai zăresc, fără să vreau, câte ceva prin câte-o spărtură a cortinei.
Care sunt vârstele pe care le recunoașteți poeziei dumneavoastră?
Vai, dar îmi cereți imposibilul! Abia aș putea să vă spun ceva despre vârstele propriu-zise ale mele, dar despre ale poeziei mele… S-a schimbat și scrisul meu cu timpul, probabil, ba chiar sigur, dar n-aș putea stabili etapele, ca la vaccinarea anti-covid, acum în toi. Înainte de desființarea cenzurii era și ceva dictat de aia, acum lucrurile sunt mai libere pentru scris, așa că a mai dispărut câte ceva de-atunci și a mai apărut câte ceva de-acum… E o schimbare, nu? Când mă uit acum la primele mele cărți nu mai sunt atât de încântat de ele cum îmi imaginez că eram atunci când ieșeau de sub tipar. Asta e diferența, dar nu-i vorbă că nici cele din urmă nu mă mai încântă.
Dar acelea ale prozei dumneavoastră?
Cu proza nu e chiar-chiar același lucru. A lucrat și aici cenzura, înainte de 1990. La cărțile mele de proză de-atunci, vreau să spun, dar poate că ar fi fost mai bine să fi lucrat și eu mai mult asupra lor. Cel puțin așa mi se pare acum. Una dintre acele cărți, un fel de roman en miettes mi-a și rămas în cap și l-am rescris parțial, tăiat și vag modificat, dar atât. Or fi și astea niște vârste?
De la distanța pe care o pune timpul și luând în calcul că dvs. vă cunoașteți cel mai bine – cum fiecare om pe sine însuși pesemne –, ce ați scrie despre dumneavoastră într-o fișă de dicționar care să rămână?
Ei, uitați, la asta nu m-am gândit niciodată. Aș scrie o listă de titluri și, poate, anul nașterii (că despre celălalt nu m-aș hazarda încă). Pentru un dicționar cred că ar fi de-ajuns. Că, dacă avem O istorie critică a literaturii române, un Dicționar critic al literaturii române parcă nu avem. Sau poate că nu știu eu…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius