Motto: „Mare şi bun român, apărător al demnităţii şi dreptului la autonomie al ţării şi al neamestecului străinilor în treburile ei, mare iubitor al cinstei şi dreptăţii” – istoricul A.D. Xenopol despre Nicolae Kretzulescu
de Razvan Moceanu
Vineri, 26 iunie, se împlinesc 120 de ani de la plecarea la Domnul a lui Nicolae Kretzulescu, medic, diplomat și politician liberal român. El a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României, a fost membru fondator şi preşedinte al Academiei Române, primul român cu diplomă în medicină la Paris şi întemeietorul învăţământului medical din Ţara Românească.
Nicolae A. Kretzulescu s-a născut la 1 martie 1812, la Leurdeni, judeţul Muscel (azi Leordeni, judeţul Argeş), fiind cel mai mic dintre cei trei băieţi ai logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu – alături de Constantin și Scarlat.
El provine dintr-o veche familie boierească, fiind descendent direct al voievodului martir Constantin Brâncoveanu, iar străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722).
A primit o educaţie aleasă, luâţnd lecţii în particular, în casa părintească, cu profesori greci şi francezi, la fel ca fraţii lui, iar în acele vremuri în familia lor boierească îşi găsiseră loc ideile Revoluţiei franceze, aduse chiar de dascălii copiilor.
În anul 1832, când încă mai studia, Nicolae a devenit funcţionar la Registratura secţiei civile a Curţii de Apel, cum şi-a dorit tatăl lui, Alexandru Kretzulescu, apoi, a devenit comisar la Departamentul de Interne, unde răspundea de investigarea abuzurilor comise de Sfatul Orăşenesc. Deşi avea un loc de muncă, tânărul Kretzulescu îşi dorea să plece la Paris şi să îşi ia acolo examenul de Bacalaureat, pentru ca apoi să-şi continue studiile şi să ajungă medic
În anul 1834, după o călătorie de 24 de zile cu poştalionul, ajunge la Paris, unde va obţine bacalaureatul, apoi este admis la medicină, la Universitatea din Nantes.
În anul 1839, obţine titlul de doctor în medicină, la Universitatea Sorbona din Paris, cu lucrarea „Questions sur les diverses branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. El devenea, astfel, primul doctor în medicină cu diplomă la Paris, din Ţara Românească.
Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, „Călătoria mea la Paris”, o mărturie importantă despre situația primilor studenți români la Paris.
După încheierea studiilor, revine în ţară, pentru a practica medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde va înfiinţa o „şcoală de mică chirurgie”, unul din primii paşi făcuţi pentru întemeierea învăţământului medical din Ţara Românească.
În anul 1843, Nicolae Kretzulescu va publica un „Manual de anatomie descriptivă”, iar în 1847, se transferă la Spitalul Pantelimon.
Va participa, apoi, la Revoluţia de la 1848, fiind membru în comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i se încredinţează misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să înnăbuşe revoluţia – a tratat cu conducătorul revoluţiei ungare, Lajos Kossuth, o înţelegere şi o linie de acţiune comună antiţaristă şi antihabsburgică.
După eşecul mişcării revoluţionare, Kretzulescu se va exila în străinătate, practicând, pentru o vreme, între anii 1948-1951, medicina la Spitalul militar Küleli din Istanbul.
În anul 1851, revine în ţară, unde va relua activitatea medicală în cadrul Spitalului Colţea.
În anul 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi este ales membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie.
Continuă, în paralel, preocupările pentru dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, sprijinind activ înfiinţarea, de către Carol Davila, a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.
În anul 1857, Nicolae Kretzulescu va înfiinţa Societatea Medicală Ştiinţifică, pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei din România.
În perioada următoare, Kretzulescu devine unul dintre oamenii politici de prim rang ai ţării, manifestând mai ales o bogată activitate unionistă, în perspectiva actului istoric de la 24 ianuarie 1859.
În perioada domniei lui Cuza, este unul dintre oamenii apropiaţi ai domnitorului, fiind numit în cele mai înalte funcţii din stat.
Este numit de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri, între 24 iunie 1862 şi 11 octombrie 1863 şi, apoi, între 14 iunie 1865 şi 11 februarie 1866. Din această poziţie, şi-a adus o contribuţie notabilă la înfăptuirea reformelor menite să dea o configuraţie modernă statului român.
Are meritul de a fi contribuit direct şi decisiv la fondarea şi funcţionarea Şcolii Comerciale bucureştene, în mandatul de ministru al Cultelor, Instrucţiunii Publice şi Justiţiei, început la 1 iulie 1864.
După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile la adresa sa.
În anul 1867, primeşte un nou mandat de prim-ministru, foarte scurt, în acelaşi an este ales senator, şi tot atunci va publica volumul „Către alegătorii mei din judeţul Muscel”.
În anul 1870 este ales deputat, iar la 11 martie 1871, este numit ministru al Lucrărilor Publice în guvernul conservator.
Pe 9 septembrie 1871, drept recunoştinţă pentru contribuţia la pe care a adus-o la dezvoltarea ştiinţei româneşti, este ales membru titular al Societăţii Academice Române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice.
Apoi, doctorului Kretzulescu i s-a încredinţat primul post diplomatic, de agent al României la Berlin, în perioada ianuarie 1874 – mai 1876. În scrisoarea de recomandare redactată de către domnitorul Carol I către cancelarul Bismarck, se arăta că „ce l-a determinat a încredinţa locul din Berlin fostului său până acum ministru al Lucrărilor Publice este înainte de toate râvna şi priceperea cu care el a tratat chestiunea căilor ferate. Trebuie să admit – mărturisea principele Carol – că, prin aceasta, el şi-a câştigat încrederea şi în Germania. Dacă Alteţea Voastră – continua scrisoarea – poate să-i încuviinţeze câteva momente de ascultare, va fi în stare a vă da o lămurire desăvârşită asupra greutăţilor ce ne înconjoară. Va putea totodată să vă mărturisească cum s-a făcut în timpurile din urmă o minunată întoarcere către concepţii sănătoase”.
În perioada petrecută la Berlin, Kretzulescu a purtat numeroase convorbiri cu diplomaţi ai altor state acreditaţi aici, referitoare la raporturile dintre România şi Poarta Otomană, la politica externă a guvernului de la Bucureşti.
În timpul Războiului pentru Independenţă, Kretzulescu a organizat un spital la conacul său de la Leurdeni, pe care l-a pus la dispoziţia armatei.
După obţinerea Independenţei, Kretzulescu este numit, între 11 iulie 1879 şi 21 ianuarie 1880, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi, între februarie 1880 şi februarie 1881, este primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma.
Între martie 1881 şi aprilie 1886, este trimis al României în aceeaşi înaltă funcţie diplomatică, la Sankt Petersburg, unde se bucura de admiraţia şi preţuirea ţarului Alexandru al III-lea, şi unde a avut meritul de a fi apărat interesele statului român în chestiunile delicate ale navigaţiei şi controlului pe Dunăre, obţinând pentru România şi sprijinul Rusiei şi despăgubirile datorate de statul rus particularilor din România, în urma daunelor suferite de aceştia ca urmare a trecerii armatei ţarului pe teritoriul românesc. În anul 1885 a devenit membru de onoare al Universităţii din Sankt Petersburg.
În perioada 13 decembrie 1889 – 9 iunie 1890, este ales preşedinte al Senatului.
Între octombrie 1891 şi februarie 1893, Kretzulescu a fost Trimis extraordinar şi Ministru plenipoteţiar al României la Paris, calitate din care a negociat şi încheiat, în numele statului român, prima convenţie comercială româno-fraceză, la 16 februarie 1893, moment în care cele două părţi îşi acordau reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În ultima parte a vieţii s-a păstrat departe de lumea politică, punând accent pe activitatea ştiinţifică.
A fost ales preşedintele Academiei Române în sesiunile 1895–1896 şi 1897–1898. A mai publicat volumele „Tratatul român de anatomie descriptivistă”, I, II (1878, 1887), „Cugetări asupra situaţiunii actuale a ţării” (1891) şi „Amintiri istorice” (1894-1895).
A fost căsătorit cu Sofia Iakovenko, fiica lui Ignatie Iakovenko, secratar al Consulatului Rusiei la Bucureşti, soţii Kretzulescu având o fiică, Ana, care a devenit, în anul 1882, soţia diplomatului Alexandru Em. Lahovary, ministru plenipotenţiar al României la Roma şi Paris.
Nicolae Kretzulescu a trecut la cele veşnice la 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani, la moşia sa de la Leurdeni, judeţul Muscel.
Astăzi, un liceu cu profil economic din Bucureşti poartă numele marelui medic, om de stat şi diplomat român.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius