Nicolae Breban, 80 - Nicolae Manolescu

[altmariusliterar2]

Nicolae Breban, 80 de Nicolae Manolescu

Nicolae Breban împlineşte la 1 februarie 80 de ani. A debutat cu Francisca în 1965, adică acum 49 de ani. Aparţine celei mai strălucite generaţii de prozatori postbelici, dacă nu cumva din întreaga noastră literatură modernă.  Unii critici, printre care mă număr, au văzut în el liderul acestei generaţii extraordinare. Breban e romancierul prin excelenţă. Nu şi-a făcut mâna, ca majoritatea congenerilor, cu nuvele. Abia în anii de după 1989, s-a dedulcit la memorii, la publicistică sau eseu (despre Nietzsche), dovedindu-se uneori un polemist redutabil, chiar dacă adesea nedrept. Ceea ce scrierile din urmă pierd în comparaţie cu romanele este o anume obiectivitate pe care imensul talent al romancierului o garanta. În polemică, Breban dă liber curs personalităţii omului, înzestrat cu un spirit intempestiv, prompt plătitor de poliţe şi chiar revanşard, dar şi cu o umoare repede schimbătoare, care îl face să regrete ceea ce tocmai a aşternut pe hârtie. Orgoliul îl împiedică s-o recunoască, dar nu şi să-şi amelioreze relaţiile sociale. Această basculare permanentă între atitudini opuse ne permite să-l judecăm sine ira et studio. În fond, omul e un copil mare, în vanitate ca şi în modestie. Fie şi falsă, adică, jucată. Am povestit altădată cum, după ce ne-a citit câteva poezii şi a fost ridicat în slăvi de Nichita Stănescu, alt mare actor în roluri de modestie, care i-a dedicat pe loc un poem, Tocirea, Breban le-a rupt magnanim pe ale sale. În semn, fireşte, de recunoaştere a geniului poetului. Le-a publicat, totuşi, mai târziu.  Sunt puţini romancierii a căror „pecete” pe fiecare pagină să fie atât de apăsată ca a lui Breban. Recunoaştem imediat urma leului. Proza lui răsuflă greoi, ca şi omul pe care l-am întâlnit o dată urcând pe munte, înaintează pas cu pas, răbdător (nu definea Goethe romanul ca o formă a amânării?), neuitându-se nici în dreapta şi nici în stânga, ocolind, părând că bâjbâie, oprindu-se, luând-o iar la picior, ca să ajungă la destinaţie când te aştepţi mai puţin şi pe o cale atât de întortocheată, încât nimeni n-o poate reface pe cont propriu. E o proză fără măsură, în toate sensurile expresiei, trăind din exces şi dintr-o originalitate barocă. Nu e lipsită de idei, uneori foarte pretenţioase, de o cultură asimilată profund, până la a deveni de nerecunoscut. Modernitatea romanelor lui Breban provine dintr-un transfer de informaţie şi de limbaj între naratori şi personaje. Naratorul e tot timpul identificabil cu autorul, cu Breban însuşi, ale cărui maniere, gestică şi mod de exprimare le împrumută, dar, de la un punct înainte, naratorul se identifică cu personajul, oricât de mărunt sau de trivial ar fi acesta. În cel mai original roman, Bunavestire, neînsemnatul agent de vânzări Grobei (ce nume extraordinar!) se brebanizează, capătă statura unui mare profet politic, în vreme ce naratorul Breban se grobeizează, comportându- se şi vorbind ca personajul lui. Neînţelegându- se acest lucru (descris de Ortega Y Gasset în legătură cu sanchopanzizarea lui Don Quijote şi quijotizarea lui Sancho Panza), i s-a reproşat lui Breban că scrie rău. Doar că nu scrie el, ci personajele sale. Este, în definitiv, un nou fel de a face curte. De regulă, romancierul caută a-şi pune cititorul în stări de spirit plăcute. Din contra, Breban îl provoacă, îl agresează, îl scandalizează. Exact în felul în care Rogulschi din Don Juan îşi seduce partenerele. Personajul e un Don Juan pe dos. Breban e un romancier pe dos. Cultura modernă e una pe dos, a muppets-urilor şi a figurilor groteşti asemănătoare. În mai toate romanele există un subtext mitic, o fabulă, un scenariu clasic, ca o mare cutie de rezonanţă. De aici provine interesul artistic major al prozei lui Breban.  Dacă ar fi avut un mai bun self control şi cu mai mult discernământ, Breban ar fi putut fi considerat de majoritatea criticilor un mare romancier.