Îngerul care a căzut din Paradis(fragment de roman)-continuare

[Ionescu Ion]

 

Drumul de la Debreţin până acasă l-am parcurs mai mult noaptea prin pusta ungară şi pe drumuri dosnice, de aici înainte carnetul meu de însemnări are filele albe; doream să ajung cât mai repede acasă, s-o întâlnesc pe Agneta. Bănuiam că ea trebuia să fie undeva să mă aştepte. ,Îmi socoteam zilele, săptămânile, lunile de când mă despărţisem de ea şi mi se păreau o veşnicie.

Undeva, într-o gară am găsit un tren plin cu răniţi români care mergeau acasă, în patrie, şi m-am agăţat şi eu de el; m-am urcat sus pe vagoane şi priveam de acolo cum, în urma războiului, viaţa se refăcea încet, ţăranii îşi culegeau bruma de porumburi care mai rămăseseră, prin sate şi prin oraşe se reparau clădirile, şoselele, străzile, liniile ferate. La Cluj am coborât din tren şi n-am mai avut răbdare, am luat-o pe jos spre casă.

Am ajuns acasă bolnav într-o seară, spre asfinţit, m-a întâmpinat tata plângând şi eu mi-am dat seama că în familia noastră s-a întâmplat iar ceva grav, căci tata nu plângea din orice fleac. “Mama?”- îl întreb eu. Tata nu mi-a răspuns nimic, a dat din cap că da, ea s-a prăpădit, apoi m-a luat şi m-a sărutat ca niciodată în viaţa lui. Ce tristă şi ce pustie era curtea fără mama! O aşteptam parcă să-mi aşeze masa şi nu se arăta, îmi venea s-o strig, s-o caut prin grădină sau prin casă, acolo unde se ducea ea la treburile ei, dar îmi dădeam seama c-o caut sau o strig degeaba… Mama mea, bătrânica aceea dulce care mă întâmpina de fiecare dată cu căldura ei sufletească, nu mai era, se dusese pentru totdeauna pentru mine. “O să vină, maică, odată timpul ca eu să nu mai fiu, îmi spusese ea cândva, să ai grijă de sufletul tău, să te păzească Dumnezeu de rele căci relele te îmbătrânesc şi te câinesc!” Venise, mamă, şi această vreme, venise prea repede, de-acum chiar că nu mai sunt copil, mi-au dat şi tuleele şi-am trecut şi printr-un război.

Seara, fără să-i spun lui tata, am plecat la Dej; îl minţisem pe tata că trebuie să ne prezentăm la Cluj pentru a ne înregistra că am venit din misiunile noastre. Gândul meu era cum să fac să ajung la Agneta mai repede. ,În drum spre Gheorghieni am urcat dealul pe la cimitir şi i-am sărutat mamei mele mormântul, ţărâna aceea proaspătă care-o acoperise; era o zi mohorâtă cu ceaţă, burniţa, era cred început de decembrie fără zăpadă, un câmp negru plin de ciori, singur pe potecuţa pe care altădată plecasem cu unchiul Bucsi; am început să plâng ca un copil, plângeam şi-i sărutam chipul Agnetei pe care-l păstram într-o fotografie.

Până la Dej am făcut două zile şi o noapte, spre seară intram în gară cu emoţia revederii; am tăiat câmpul spre mânăstire dar, spre surprinderea mea, mânăstirea nu mai era, în faţa mea apăruseră nişte ziduri ruinate afumate…M-am apropiat de un copil care-şi păzea nişte capre prin bălării şi l-am întrebat: “Măi, băieţel,eşti bun să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat aici?” “Ruşii, nene, zice el cu o voce rece, subţire, piţigăiată, care-mi bate şi astăzi în urechi, au venit ruşii şi -au instalat în clopotniţa aia o mitralieră şi dincoace de ziduri şi-au pus tunurile şi uite, vezi, matale, pomul acela din faţa noastră, pe-acolo au apărut ruşii şi-au început să se bată cu nemţii…Noi am fugit în pădure, auzeam de-acolo cum trăgeau cu tunurile…”

Între timp de el se apropie o femeie tinerică: “Hai, măi, acasă, i se adresă ea, ce naiba, că te-apucă noaptea cu ele pe-aici, când le mai mulg eu?” Avea în cap o basma  neagră, pe spinare un cojocel de miel bălan şi în picioare nişte sandale crăpate. O privii de sus până jos, făcu şi ea la fel cu mine şi, până la urmă, văzându-mă străin, intră-n vorbă cu mine: “Pi şine cătaţi domniavoastră?” “Aveam aici la mânăstire o fată pe care-o iubeam, pe nume Agneta, venisem pe la ea să văd ce mai face!” “Cum arăta surioara?” “Era cea mai tânără fată din mânăstire, era frumoasă, bălană, cu gropiţe-n obraz.” “Gropiţeeee…”- se gândi femeia câteva clipe. “Da, şi de statură potrivită!” “Bine, dar mânăstirea o fost evacuată, au mai rămăseseră câteva măicuţe şi vreo doi călugări bătrâni…Dar o venit blestemul ăsta pe capul lor, pe călugări i-or dezbrăcat ruşii şi i-or trimis pe la casele lor, iar pe cele călugăriţe le-au dus în pădure şi ş-au bătut joc de ele, după care a plecat fiecare încotro vor fi văzut şi ele cu ochii.” “Ştiţi cumva numele celor care au rămas aici?” “De unde să-l ştiu, că noi stăm tocmai în partea ceea…” şi arătă cu degetul un sătuc de peste deal.

Priveam acele ziduri şi căutam să desluşesc chipul Agnetei printre ele, unde să se fi dus, încotro să fi luat-o, ce să se fi întâmplat cu ea? “A fost greu, toca mereu acea femeie, văzându-mă pierdut, două zile s-au bătut aici, pe una din călugăriţe au găsit-o nişte oameni spânzurată în pădure…Dar nu e cea pe care-o căutaţi dumneavoastră că era mai bătrână…”

Clopotniţa era retezată în două, clopotul rămăsese spânzurat într-o parte şi acoperişul zburase pe un zid lateral, curtea mânăstirii era plină de gropi care acum se umpluseră cu apă, zidurile căzuseră, bucăţi întregi săriseră departe pe o porumbişte ca în urma unui mare cutremur.

M-am aşezat jos pe o ridicătură de pământ şi am privit orizontul în spre apus, soarele se lăsase jos de tot, palid, neputincios, razele lui roşietice de-abia reuşeau să străpungă norii fumurii dinspre pădure.

Femeia aceea îi da înainte cu ceea ce ştia ea, povestea totul rece şi sec, parcă n-ar fi durut-o nimic; amesteca lucruri adevărate cu poveşti care circulaseră şi pe vremea când stătusem eu aici; se făcuseră pe seama mânăstirii legende pe care oamenii le credeau adevărate.

“Bine, bine, o descoseam eu, dar nu ţii minte nici un nume, cel puţin un nume din toate poveştile astea?” “Bine, zicea ea, dar tălică nu ştii că bieţii călugări şi călugăriţe au numele lor de călugărie?” Cu această vorbă am rămas eu: “Călugării au numele lor de călugărie…” ştiam aşa ceva, dar voiam să aud din gura ei cel puţin un nume de care să-mi leg amintirile mele. Dacă aş fi Dumnezeu să tronez undeva deasupra muritorilor, să văd totate ce se întâmplă pe pământ, poate că aş vedea-o şi pe Agneta pe undeva, dar eu sunt un biet muritor şi pe deasupra fără experienţa vieţii…

Am simţit atunci în acea seară, după ce băieţelul acela şi cu femeia au plecat cu caprele lor spre sat că ceva s-a rupt în mine, era ultimul fir, ultima speranţă care mă mai ţinea legat de Agneta; acea ruptură din mine însemna de fapt despărţirea de Agneta pentru toată viaţa şi poate şi de adolescenţă, de tragica şi zbuciumata mea adolescenţă.

A coborât apoi noaptea peste acele ruine peste care împărăţeau păsările de noapte ale cerului,m-am tras şi eu într-o chilie pe nişte paie, într-un colţ şi am încercat să mă odihnesc, n-am dormit, însă toată noaptea, am plâns întruna până dimineaţa parcă aş fi înmormântat-o pe Agneta aici; plângeam amarnic ca un copil, blestemând clipa când mă născusem… Chipul Agnetei se amesteca cu chipul mamei şi pierderea lor, al fiinţelor celor mai dragi de pe lumea asta, mi-au dat certitudinea că de acum voi rămâne singur în lume ca o frunză bătută de vânturile toamnei….