Îngerul care a căzut din Paradis(fragment de roman)

[Ionescu Ion]

Primăvara aceea a venit ca o nebunie peste mine şi peste Agneta; înfloriseră cireşii sălbatic, un alb pur, şi răspândeau un balsam proaspăt, parcă toate bucuriile se revărsaseră asupra noastră şi ne îmbătaseră de fericire. Ieşisem de prin chilii la munca câmpului, în voie, şi nu mai puteam de bucurie când vedeam soarele care se vărsa peste câmpia proaspăt înverzită şi răspândea razele lui binefăcătoare peste întreaga natură…

“Mihaly, am să-ţi spun ceva!”, îmi şopteşte ea mie, încet să nu ne audă ceilalţi. “Ce?”- o întreb eu plin de curiozitate. “Mater Dolorosa mă trimite în oraş să-i păzesc casele bunică-sii care a plecat în Ungaria.” “Şi cât stai?”, o descos eu şi bucuros, dar şi trist; bucuros că poate ieşeam şi eu cu ea şi ne vedeam mai des, trist, pentru că n-o mai vedeam prin mânăstire. “Foarte bine! - îi zic eu- du-te, ştie ea de ce te trimite tocmai pe tine!.” “De ce?” “I-am spus eu ce e între noi şi a zis că ne ajută, o aşa dragoste, a zis că n-are loc între zidurile acestei mânăstiri.” “Tu eşti nebun! Ai făcut tu aşa ceva?” “Da, am făcut-o!” “Nu trebuia, Mihaly, nu trebuia, că ne spune lui Pater Vardian!”

Şi a plecat luând cu ea tot ce era mai bun în mine. M-am trezit cu un bilet a treia zi, acolo, în biserică sub covor, cu adresa unde stătea. Aici am greşit eu, acum puteam să pun punct dragostei noastre, puteam să nu mă mai duc după ea, se supăra, nu se supăra, sufeream şi eu ce sufeream şi totul s-ar fi terminat frumos. O dragoste mare întotdeauna se termină prost şi te lasă cu o rană în suflet toată viaţa. Dar puteam eu atunci să fac un asemenea lucru când am aşteptat cele trei zile ca pe trei ani până când am citit biletul?

Ce a fost după aceea  a fost o nebunie curată şi existenţa mea limită de acest moment se leagă… Şi ce-aş fi devenit eu dacă n-ar fi existat Agneta? Poate ministraş acolo-n sat, sau cantor şi apoi preot şi aş fi luat fata unuia din cei patru cârciumari, că toţi aveau fete, şi aş fi trăit o viaţă liniştită, fără griji, aşa cum mă tot bătea mama la cap s-o fac.

Hotărârea aceasta de-a o urma pe Agneta n-a fost decât o hotărâre nebunească, cred că şi de aceea am pierdut-o, prea mi-era dragă, prea se desfăşura totul ca un vis ca să dureze.         Mi-amintesc prima zi după ce am găsit biletul cum am sărit zidurile fără să mai ştiu de frică şi cum am luat-o ca un nebun spre oraş. Casa unde-am găsit-o pe Agneta era un fel de castel aşezat la marginea cealaltă a oraşului,  într-o poiană la poalele unei păduri de stejari. Când m-am trezit eu acolo în raiul acela şi când a ieşit Agneta la mine, am crezut că sunt într-un basm sau într-un vis; n-o mai cunoşteam, îşi aruncase acele haine     şi-şi pusese pe ea o rochie de mătase înflorată care-i scotea formele corpului ei firav în relief cu nişte picioare bălane şi o faţă albă cu trăsături fine, nasul mic, obrasnic, şi ochii mari, arcuiţi de nişte sprâncene lungi şi gene somnoroase…Am luat-o de mână şi i-am zis: “Agneto, suntem într-un basm, tu joci pe Ileana Cosânzeana şi eu pe Făt-Frumos din basmele românilor…” Ea n-a zis nimic, a zâmbit şi a tăcut. Am luat-o de mână şi am plecat cu ea pe aleea principală .Căldura mâinii eu parcă ne sudase şi am pornit aşa prin pădure ca doi rătăciţi, electrizaţi de puterea magică a dragostei. Roiau gâzele într-o nuntire cosmică, florile îşi deschiseseră petalele în mii de culori, flori albe, flori roşii, albastre, galbene, un rai rupt din Raiul dumnezeesc; stejari cu figuri stranii, întortocheate în mii de feluri, îşi deschideau gurile lor de balauri, crengi rupte, retezate ca nişte capete de zmei în care mişunau păsările pădurii, mii de păsărele, cântau parcă într-un concert unic, cu triluri de la nota cea mai joasă la sunetul cel mai înalt, pitite  într-un verde brotac al crengilor care parcă sprijineau cerul.

Nu ştiu cât am mers aşa, poate o oră, poate două că ne-a prins seara, se lăsase răcoarea, ne cuprinsese nişte fiori care ne scuturau şi de emoţii dar şi de frig, se vedea dunga orizontului, undeva sub poala stejarilor, cineva parcă înjunghiase acolo pe un cer albastru închis un taure şi împroşcase toată bolta cu sângele lui, îl aruncase peste tot orizontul şi picura, se prelingea, parcă, undeva pe pământ, la marginea lui, în alte ţinuturi îndepărtate, străine de noi şi de fericirea noastră.

,Încă îmi mai suna în cap acel verdict al lui Peter Bucsi: “Credinţa e-n noi, pui de călugăr…” Şi încă mai trăiam clipele petrecute acasă cu umbra Iuliei Thot sub pleoape, o vedeam desculţă prin zăpadă şi cu părul vâlvoi prin viscolul iernii, îmbrăcată cu rochia ei albă, care-mi amintea, aşa cum povestea lumea despre ea, că fusese în ziua nunţii, plină de frumuseţe şi de o veselie stranie: îmi stăruia sub priviri imaginea satului-iad cu omoruri zilnice şi cu oribilii beţivi care stăteau toată ziua în cârciumi şi cu sărăcia care umbla prin fiecare ungher din casă, cu înmormântările cu alămuri care se ţineau lanţ sau cu imaginea mamei, săraca, care tot îşi aştepta copiii, cei doi băieţi, care de fapt erau morţi, să vină dintr-un război care nu se mai termina…

Mergeam aşa ca doi rătăciţi peste meleaguri de basm, tăcând ca două fiinţe cărora le luase Dumnezeu glasurile, ca două fiinţe care se căutaseră o viaţă întreagă şi acum, regăsite, nu ştiau cum să se bucure mai mult; strania noastră tăcere era amplificată de liniştea care se aşternuse peste pădure, mreaja de întuneric a serii se lăsase pe nesimţite, căzuse peste pădure ca un voal de doliu peste faţa unei frumoase fecioare şi ne învăluise şi pe noi, ne topise pur şi simplu în acel univers fascinant, mirific care ne trezea şi groază dar şi o imensă şi tulbure fericire. Răsărise luna şi ploua peste tot cu stele, adia un vânt cald, mediteraneean, care ne mângâia feţele noastre, obosisem de-atâta fericire şi am rugat-o pe Agnea să stăm jos într-o poiană pe un covor cu iarbă verde. M-am aşezat întâi eu, obosisem, mersesem atâta timp pe jos şi am tras-o şi pe Agneta lângă mine. De departe, un sunet a spart liniştea pădurii şi fata s-a speriat, a tresărit şi a zis: “Mi-e frică ,Mihaly!” “De ce Agneta să-ţi fie frică?”- am întrebat-o eu , trecându-i mâinile prin părul ei mătăsos şi mângâind-o cu palmele peste obrajii ei înfierbântaţi şi peste ochi şi peste gură şi peste gât. “Nu ştu…”- zice ea şoptit şi tace şi-şi încolăceşte braţele pe după coapsele mele şi mă sărută lung, un sărut care a oprit timpul în loc şi     n-am mai  ştiut de noi minute în şir…” Nu ştiu, îşi reia ea gândurile, ce se va întâmpla cu noi…”, după care îşi lasă capul moale pe braţele mele şi închide ochii…”Numele meu nu e Agneta, Mihaly! De azi încolo nu trebuie să mi-l mai pronunţi că e numele de călugărie…Tu ştii ce înseamnă Agneta? E numele unui înger, sau poate al tuturor îngerilor din cer…Acest nume mi l-a dat Maica stareţă…Numele meu adevărat e Piri…”

“Nu se va  întâmpla nimic, Piri, ai încredere în mine…”-îi dau eu replica la temerea ei. “Nu ştiu- zice ea târziu, cu capul pe braţele mele- am fost destul de nefericită, n-aş vrea să fiu nefericită toată viaţa!”

“Ştii ce? Trebuie să plecăm cât mai repede de acolo!” “De unde?”  “De acolo, din mânăstire!” “Cum?”- mă întrebă ea, ridicându-şi gura până la buzele mele şi prinzând-o iar în încleştarea unui sărut. “Să fugim! Voi pleca întâi eu să-mi caut de lucru şi apoi te voi lua şi pe tine…” “Nebunule!- zice ea    şi-mi dă cu mâna peste gură, şi iar îmi întinde gura ca un pui de rândunică ciocul şi-i sărut buzele cărnoase, livide, uscate. “Mihaly, se trezi ea din acea lascivitate care mă cuprinsese şi pe mine ca o boală, tu  ştii, mă, cine sunt eu, mă cunoşti tu aşa de bine de te hotărăşti să fugi cu mine?”  “Am avut destul timp să te cunosc!” “Mama, înainte de a muri ştii ce mi-a spus: fă, maică, zice ea trist, îmi pare rău că mor şi te las aşa mică pe lume, ce ştii tu, nici un pui de mămăligă nu ştii să faci, cine te-o mai învăţa şi pe tine ce este viaţa, ce e bucuria şi ce e durerea, ce e fericirea şi nefericirea, tu eşti un copil, acum nu înţelegi multe, fii atentă, maică în viaţă…” “Oamenii înţeleg şi singuri, Agnetă, toate astea!” “Ştiu, îmi zâmbeşte ea, dar mie îmi lipseşte învăţătura părinţilor…” “Noi trebuie să învăţăm de la viaţă!”

Şi iar am tăcut să ascultăm murmurul pădurii, noaptea se lăsase deabinelea, luna, spânzurată în vârful unui stejar, ne urmărea ca o hoaţă, lună nouă, cât roata carului, stelele sclipeau şi ele ca nişte licurici, mrejele întunericului puseseră stăpânire pe noi  şi ne învăluiseră într-un linţoliu de argint… “De-ai şti tu câtă frică mi-a fost mie în cele trei nopţi cât am stat singură aici! Nici o oră pe noapte n-am dormit, dădeam ocol în fiecare noapte camerelor să mă conving dacă e cineva sau nu…” “De data aceasta n-are să-ţi mai fie urât, sunt eu lângă tine!” “Da, aşa este, se apropie ea cu faţa de pieptul meu şi rămase aşa lipită ca un copil mic care nu vrea să se dezlipească de la sânul mamei, cu tine nu-mi e frică niciodată.” 

Mă rugam la Dumnezeu să oprească clipa în loc, aşa de fericit eram cu ea lângă sufletul meu. Dar ea m-a trezit: ” Hai, zice, hai acasă!”, ca şi cum zisese, hai acasă la noi, la casa noastră, să ne continuăm această stare de fericire… Se sculă, mă prinse de mână, trase cât putu de mine şi mă urni din loc; plecarăm spre castel de mână, Agnea începu să râdă “ Ştii că ţi-am găsit o pijama care ţi se potriveşte ţie!” “Foarte bine, mă bucur eu, o să mă simt în ea minunat…” Ne continuarăm drumul în tăcere, ascultând sunetele de noapte ale pădurii, un firişor de apă sclipind în luciul lunii clipocea uşor făcând un zgomot lin: câţiva cocoşi cântară la marginea oraşului prima lor cântare, pierzându-li-se ecoul în văile adânci ale pădurii, două păsări de noapte zburară pe lângă noi ca nişte umbre ale nopţii, fâlfâindu-şi aripile peste  pădurea somnoroasă, trezind puzderia de frunze care ne înfiorară… “Mihaly, tu ai văzut ce este bogăţia?” “N-am văzut şi nici nu doresc să văd!”

Deabia acum mi-am dat seama ce mult mersesem noi prin pădure când am văzut ce departe suntem de castel. ,În drumul nostru îşi făcu apariţia şi o fântână, curgea de sub un deal şi oamenii îi turnaseră vizduri şi o pregătiseră pentru trecători, avea  o apă limpede şi rece, bău întâi Agneta, apoi băui şi eu şi ne răcorirăm inimile şi feţele…

“Şi unde vrei tu să fugim?”-mă întrebă curioasă Agneta şi tăcu, dându-mi răgaz să mă mai gândesc. Varianta cu Clujul căzuse în urma scrisorii primită de la soru-mea, acasă nici atât n-aveam ce căuta, eram destule guri de hrănit, mai rămăsese varianta cu găsitul unui stăpân. “Uite, Agneto, cum m-am gândit eu, vara aceasta stăm la mânăstire şi ne agonisim bani, strângem ban pe ban şi-i punem bine, apoi voi pleca să găsesc eu de lucru, să găsim casă şi masă şi apoi vin să te iau şi pe tine!” “E bine şi aşa, numai să dea Domnul să ne reuşească.” “De ce nu ne-ar reuşi?” “Cine ştie…”, termină ea sceptică, adică nu se ştie ce neprevăzut mai vine şi ne încurcă iţele. Şi iar mă sărută cu sărutul ei copilăresc.

Castelul era aşezat într-o poieniţă la marginea acelei păduri, era un castel vechi cu multe camere făcut de bunicii şefei stareţe, acum îl avea în stăpânire  o bunică a ei de peste opt zeci de ani. După război, Mater Dolorosa avea de gând să părăsească mânăstirea şi să se mute aici cu părintele Visarion, departe de cele sfinte, într-un univers edenic pe acest pământ, şi poate că merita această soartă pentru că erau nişte inimi alese rătăcite şi ele ca şi noi prin mânăstire.

Pentru prima dată am avut şi eu ocazia să văd ce este bogăţia despre care Agneta îmi spunea. M-a luat de mână ca pe un copil şi m-a plimbat prin fiecare cameră, am început cu biblioteca, un hol mare închis în vitralii cu trei pereţi masivi de cărţi legate în piele, cărţi în maghiară şi germană, în româneşte, franţuzeşte şi italiană; apoi o cameră de zi, cel puţin aşa spunea Agneta că-i zice, o imensă cameră plină cu picturi, Degas, Renoire, Dali, Henri Rousseau cu o copie de pe “,Îmblânzitoarea de şerpi”, copii din Edouard Manet, un “Dejun pe iarbă” şi o “Nană”, pictură despre care domnul inginer Ionescu mi-a vorbit o oră, după ce vizitase Hamburgul şi o văzuse acolo la Kunsthalle, o Nană cu un corp ce ţipa de sănătate, privindu-se în oglindă sub privirile livide şi lacome ale unui mustăcios, apoi o copie de pe Dosso Dossi, “Circe” şi o “Madonă” cu gâtul lung a lui Parmigianino.

De jurîmprejurul acelei săli, fotolii uriaşe închideau pereţii şi într-un colţ era aşezat un mare pian cu reflexe ruginii, furniruit în nuc, de sub care pleca un covor persan întins peste toată podeaua; sus, plafonul era tapetat cu ornamente gotice iar de o parte şi de alta a pianului străjuiau două vase mari de Saxa, albe, cu motive florale, plin cu lalele şi petunii, umplea acel clar-obscur cu o lumină ce înveselea ochiul. “Mater Dolorosa ţine mult la această sală, mi-a spus să şterg praful permanent şi s-o păstrez într-o perfectă stare de curăţenie.”- mi-a atras atenţia Agneta. “Merită!”- îi răspunsei eu Agnetei, impresionat de ce văzusem.

Apoi am trecut în dormitor, o cameră tot aşa de mare în mijlocul căreia era aşezat um baldachin, străjuit de jurîmprejur de o masivă cortină de catifea roşie ce cădea din tavan până în podea; pe pereţi erau fotografii de familie înrămate cu rame masive din palisandru, ornamentate cu frunze de stejar, care nu mă interesau, pe jos covoare persane în care se înfundau picioarele ca în iarbă.

Mi se părea că sunt într-o poveste atunci când Agneta s-a întors cu  o masă portabilă pe patru roţi pe care erau aşezate bunătăţi de tot felul: caşcaval, şuncă de Praga, friptură de curcan înăbuşită, salată, gulaş şi o sticlă de coniac. “Eşti nebună, i-am zis eu, dacă vine Mater Dolorosa şi ne găseşte aici la acest ospăţ?” “Lasă, că nu vine, zice ea, e prima dată când suntem şi noi împreună, trebuie să sărbătorim acest eveniment!”-şi mă uitam la ea prin cristalurile masive care străjuiau pereţii cum se dezbrăca de rochie şi-şi lua pe ea un capot vaporos, care-i scotea în relief toate formele corpului ei. “Hai, Prinţişorule, poţi veni la masă, mă invită ea, luându-mă de mână şi  aşezându-mă într-un fotoliu- hai să gustăm mai întâi din acest coniac!” După primul pahar am avut impresia că întradevăr trăim într-un vis, niciodată nu mă văzusem cu Agneta în această postură, rar de tot când reuşeam să ne vedem câteva clipe, eram fericiţi! Acum eram la graniţa dintre realitate şi vis. “Noroc!”- zise ea şi dădu licoarea vişinie peste cap aproape o dată cu mine. “Noroc, Agneto!”, zisei eu aproape înecat de tăria băuturii. “Nu ţi-am spus să nu-mi mai zici Agneta, pe mine mă cheamă Piri, bagă la cap odată!” Doamnee, mă gândii eu, ne îmbătăm, dacă nu ne-am îmbătat deja… Şi începurăm să înfulecăm pe tăcute, ne era foame întadevăr, nu mâncasem toată ziua…

Nu ştiu cât a durat masa, probabil că am mâncat pe săturate că ne-am trezit a doua zi în acel baldachin îmbrăţişaţi amândoi…

Aşa am petrecut toată vara aceea şi toamna până prin noiembrie când Agneta şi-a terminat îndeletnicirea ei de slujnică şi a revenit în mânăstire. Am văzut-o foarte tăcută, tristă şi slăbită, era parcă o epavă din Agneta de odinioară, preocupată de ceva ce o măcina din interior până într-o zi când veni plângând la mine şi îmi spuse: “Ştii, Mihaly, ce s-a întâmplat cu mine?” “Ce?” -am întrebat-o eu curios. “Am rămas gravidă, asta este!”, zise ea punând capul în jos de ruşine.

N-am ştiut ce să-i mai răspund, am tăcut, am strâns-o de mână şi într-un târziu i-am spus, hotărât: “Stai pe pace, Agneto, am să încerc să-mi pun acel plan al meu în aplicare; dacă nu mă mai vezi prin mânăstire, să ştii c-am fugit, am să-ţi las un bilet acolo la locul nostru…,Îmi fac un rost şi viu şi te iau şi pe tine!”