Îngerul care a căzut din Paradis(fragment de roman)

[Ionescu Ion]

Imediat după vizita unchiului Bucsi, am plecat şi eu, împreună cu el, era o seară de vară cu luceafăr spre Cornul Caprei şi cu jumătate de lună spânzurată în vârful unor bătrâni goruni; am plecat cu lacrimile în ochi, mergeam în urma lui având la spinare o legăturică cu mâncare dată de biata mamă, din toată sărăcia ei îmi tăiase doi pui, îi fripsese şi-i perpelise prin muşdei, îmi copsese şi două pite ardeleneşti, strânsese de la ceilalţi fraţi rufărie mai bună şi mi-o dăduse mie. Aurul lunii cădea peste holdele în pârgă, făcând din acea noapte o noapte ireală. Bătea vântul pe Valea Mureşului aducând cu el miros de flori proaspăt înflorite şi cântau greierii şi brotăceii orăcăiau în luncă şi satul ca o enormă fiinţă obosită rămânea undeva în urma noastră trist, dormind somnul lui…De-abia acum mi-am dat eu seama că s-a terminat copilăria mea şi încep o nouă viaţă, bună sau rea, departe de ai tăi. Poate că era mai bine să muncesc la pădure ca ţapinar decât să mă duc prin străini, oricum nu mă despărţeam aşa de repede de ai mei.

Pentru prima dată în seara asta frumoasă de vară, având în faţa mea sutana neagră a unchiului Bucsi, mi s-a făcut frică de necunoscutul care mi se aşternea în faţă. Deşi fusesem crescut în mila lui Dumnezeu, nu eram pregătit să trăiesc în casa lui, aşa cum îmi spunea unchiul Bucsi. A început să mi se facă frică de o forţă pe care nu puteam s-o percep cu simţurile mele. Acolo la noi în sat fusesem adesea la biserică şi mi se părea că sfinţii au ochi vii cu care mă privesc şi-mi descopere toate gândurile mele şi cele bune şi cele rele. Auzisem de la bunici că popa, în tinereţele lui, atunci când pictase biserica, dăduse ordin zugravului să-i picteze pe pereţi pe fosta lui iubită, o unguroaică al naibi de frumoasă, şi s-o tranforme în sfântă . Noi, copiii, auzisem povestea de la moşii noştri şi priveam cu curiozitate la acea sfântă. Acum devenise o icoană ştearsă de vreme în care se desluşa chipul fetiţei de şaptisprezece ani, căreia pictorul îi pusese toate atributele dumnezeieşti…

În tăcerea acelei nopţi, când eu mă munceam cu astfel de gânduri, unchiul Bucsi nu zicea nimic, tăcea şi făcea nişte paşi mari şi rari de care eu abia mă puteam ţine, rar de tot, îi fâlfâia sutana  aia lunga cu care mătura pământul; el se-auzea gâfâind, cred că suferea de astupătură, rumegându-şi gândurile. Un vânt ceva mai tare răscoli holdele de grâu care începură să sune, aducând miros de aglice şi de izmă sălbatecă din luncă, amintindu-mi că ne apropiem de gară. Ajunşi în gară la Gheorghieni, ne culcarăm pe nişte bănci de lemn în aşteptarea trenului.  Trenul venise în miez de noapte şi ne furase parcă din somnul nostru să ne ducă undeva în necunoscut. Cântecul roţilor de tren mă legăna şi mă mângâia ca un dulce glas de mamă în acea toropeală care ne cuprinsese şi pe mine şi pe unchiul Bucsi. Spre dimineaţă am ajuns la Cluj, unchiul Bucsi m-a lăsat în gară şi s-a dus să bea şi să mănânce, mi s-a părut că se ferea să stea cu mine, îi era ruşine poate de felul cum eram îmbrăcat; aveam întradevăr nişte haine cam mari, dar erau noi şi frumoase. Doar mama strânsese de prin casă tot ce era mai frumos. “Lasă, maică, voi rămâneţi acasă, le spusese ea celorlalţi, ăsta micu se duce prin străini şi trebuie să fie şi el mai dichisit, voi puteţi sta aici cum o da Dumnezeu, de ăsta râde lumea pe-acolo, cică e fecior de calic!”

În sfârşit, cu chiu cu vai, am ajuns la Dej. Pare-mi-se că atunci când am intrat pe poarta mânăstirii cu unchiul Bucsi, am văzut-o prima dată pe Agneta, ducea o găleată de apă însoţită de o călugăriţă bătrână, atunci s-a uitat ea la mine pentru prima dată cu nişte ochi ca nişte săgeţi, de o rară sălbăticie, şi prin sufletul meu a trecut un fior rece…Unchiul Bucsi parcă a simţit ceva că m-a tras imediat spre el pe uşa de la chilia de la intrare. “Hai de-aici, zice el, că te spurcă satana!” şi imediat am dat de Peter-Bacsi care ne-a întâmpinat bucuros: “Ce e, părinte, zice el, îl aduci la călugărie la noi?” şi se deşiră până spre tavanul chiliei, gata să dea cu capul de el, făcând cu smerenie o plecăciune în faţa unchiului Bucsi. “Da, măi clopotare, e copil sărman şi-aş vrea să vorbesc cu  Pater Vardian să-l primească aici în sfânta mânăstire…Vreau să-l fac cantor la biserica din sat…” Acum am văzut eu câtă namila de om era Peter-Bacsi când a început să-şi tragă piciorul ăla bontu după el. “Haide-ţi după mine, zise el, şi o luarăm pe nişte coridoare, aveţi grijă să nu vă loviţi că e cam întuneric!” Ne trezirăm într-o cameră luminată puţin cu nişte lumânări aprinse într-un sfeşnic.” Pater-Vardian!-îl strigă Peter-Bucsi- a venit sfântul părinte, şi făcu semn spre unchiu, vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră!” Pater-Vardian era ceva mai gras decât unchiu Bucsi, avea o burtă dolofană, o barbă mare, rară şi albă şi un păr siliniu în neorânduială, faţa-i era crispată de o durere nemărturisită, parcă. Stătea ţeapăn în jilţul stăreţiei şi-şi mângâia burta şi citea sau scria ceva, absent parcă la lumea exterioară lui. Târziu de tot, a ridicat capul şi ne-a privit pe sub nişte lentile soiase. S-a îmbrăţişat cu unchiu Bucsi şi l-a rugat să ia loc. “Ăsta este, Pater-Vardian, pruncul cu pricina, şi-mi face vânt în faţă, vreau să-l fac cantor la Biserica lui Delici din Remetea!” Şi Pater-Vardian deodată şi-a înşurubat ochii în mine, tăindu-mi răsuflarea cu răceala privirilor lui. “Să te fereşti de afurisenie, bă, Pişto, mi-a strigat el, apucându-mă de braţ, dezvelindu-şi nişte dinţi mari ca lopeţile şi ameninţându-mă, aici dacă nu ne asculţi te mănâncă Gheena!”

Imediat unchiul Bucsi a plecat acasă şi de atunci nu l-am mai văzut, am auzit târziu de tot că a fost împuşcat în piaţa gării din Dej pentru nişte fapte criminale la care luase parte cu un grup de legionari din Cluji.

Pater-Vardian m-a chemat într-o chilie, l-a adus şi pe Peter-Bacsi şi i-a poruncit să mă ducă la baie, să mă sfinţească şi să mă îmbrace în hainele domnului…”Astea sunt hainele tale!- îmi aruncă el nişte anterie soioase,-îmbracă-le, de azi eşti ucenicul Domnului, să nu-i iei vorba-n deşert niciodată  !” Şi   m-a închinat aşa cum a ştiut el şi m-a uns cu mir pe la subsuori şi-apoi m-a rugat să spun o rugăciune. Eu nu ştiam bine nicio rugăciune, am tăcut însă, n-am vrut să-i spun, mi-era ruşine. “Bine, zice, stai în genunchi! Am să spun eu Tatăl  Nostru! A îngânat el ceva aşa ca pentru el, picotind şi a zis, “amin”,apoi s-a depărtat de mine boncănind straniu cu piciorul lui de lemn până a dispărut pe uşa coridorului.

Am rămas în acea chilie singur şi am început să plâng. Mă cuprinsese un dor nebun de-acasă. Era prima mea despărţire de familie şi venisem într-un mediu neprielnic plin de singurătate şi de tăcere. M-a trezit din reveriile mele clopotul cel mic al mânăstirii care anunţa masa. Am ieşit toţi la rugăciune şi aici am început să ne cunoaştem, mai erau doi-trei băieţi de seama mea, veniţi tot decurând şi două fete, una Tofana şi Agneta, fata de care avea să se lege destinul meu. Primisem primele cărţi de rugăciuni şi citeam fiecare în gând rugăciunea care ni se indicase de către părintele-pedagog. Stăteam toţi aplecaţi pe cartea de rugăciuni şi din când în când ridicam ochii şi priveam cu o curiozitate bolnavă totul prin prejur. Locul acela străin începuse să-mi placă, de-acolo aveam panorama întregului oraş; mănăstirea era aşezată la marginea oraşului, înconjurată de chilii şi de lăcaşul pentru rugăciuni, având în faţă biserica…Toate erau înconjurate cu un zid gros de piatră şi cu două porţi mari din lemn masiv de stejar.

Cum citeam noi aşa cu ochii pe acele cărţi sfinte , mi s-au încrucişat privirile cu ale Agnetei; ea a lăsat capul în jos şi s-a roşit toată. Eu m-am făcut că citesc dar nu mai puteam, toate literele îmi fugeau de dinaintea ochilor, mă cuprinsese o frică dar şi o bucurie  pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Credeam cu toată fiinţa mea că există un spirit sfânt în aceste lăcaşuri care ne urmăreşte în secret şi ne condamnă. Şi acel spirit sfânt se numea Dumnezeu.

Mi-au trebuit câteva săptămâni până am aflat toate secretele vieţii din mânăstire, aşa ceva mi s-a mai întâmplat în armată, nu puteam să mă obişnuiesc cu viaţa de soldat şi cu gradele militare. Ne dusese noaptea într-un oraş din Moldova şi ne cazase în nişte barăci de la marginea oraşului. Când m-am trezit dimineaţa, am crezut că sunt într-un lagăr de exterminare, şiruri întregi de barăci din scândură, lipite cu pământ, înconjurate de un gard înalt de sârmă ghimpată…Si strigau gradaţii la noi ca apucaţii… Aşa şi aici, erau grade peste  grade, toţi dădeau ordine,  mai ales la muncă. Dar mie de muncă nu-mi era frică, muncisem din greu acasă şi eram învăţat. Am început să car apă, să fac de serviciu la bucătăria stăreţiei, să servesc la masă, să car hrană la porci, să secer la grâu; era muncă multă ca într-o mare gospodărie… Si toată munca era făcută numai de noi, începătorii…Ni se lăsa timp puţin şi numai pentru rugăciuni şi atunci cădeam rupţi de oboseală, aproape că adormiam în genunchi cu cărţile de rugăciuni în mâini. ,Învăţasem şi câteva cântări, le prindeam repede, după ureche, mai ales rugăciunile pe care eu le neglijasem în copilărie. Acum a început Peter-Bacsi să mă iubească când a văzut el că îmi dau silinţa să prind totul şi a început să mă ia pe lângă el, fie să-l ajut la treabă, fie să-i fiu de ajutor cantorului. Cantorul, un vlăjgan care se deşira aproape cât sfântul Anton,mă mustra: “Să lungeşti glasul, Pişto, că ai o voce de aur, ai să faci carieră, la sfârşit să urci la “ghi”şi-apoi să cobori la “pa” şi să ţii vocea lungă cu gura bine deschisă cu buzele ţuguiate!”

După câtva timp i-am scris şi lui tata şi mamei şi Ie-am dat veşti bune despre mine şi am primit răspuns de la ei că mi-au citit scrisoarea cu lacrimi în ochi şi m-au îndemnat să fac tot ce mi se cere, să fiu cuminte, să ascult pe sfinţii părinţi, să dau dovadă de credinţă apostolească că numai aşa voi ajunge un bun păstor de suflete.