O mai ţineţi minte pe „restauratoarea” octogenară de la Zaragoza, celebră acum doi ani, care pocise un portret al lui Hristos într-un stil în care până atunci numai Mr Bean închipuise vreo restaurare? Mai ţineţi minte cum hăhăiau ziarele şi se înfiorau cititorii la portretul-maimuţă? Ei bine, aflaţi că băbuţa aceea e mic copil. Ea a pocit numai un chip pe un perete. La noi, în România, ai noştri le-au făcut de dinainte pe toate. Pentru că noi suntem neamul protocronic, la noi se poate poci un ansamblu mural întreg. E cazul mai puţin cunoscut al mănăstirii Colţ, unde turiştilor li se explică intenţiile nevinovate ale „restauratorilor”.
„Restaurarea” de la mănăstirea Colţ. Un Mandylion peste care a trecut mâna lui Mr. Bean.
de Vladimir Agrigoroaei
***
Să tot fi trecut vreo treizeci şi ceva de ani de când bătrânul Cândea ridicase turnul de pe măgură. Băieţii i se făcuseră de-acum mari. Nevasta îi îmbătrânise şi ea. Iar fata, Clara, era măritată după unul de la Râu Bărbat.
Stătea cu nevasta în turn peste vară şi băieţii le aduceau veşti de pe unde erau plecaţi. Ioan, băiatul cel mare, era cu treburi mereu în târg. Pe Mihăilă îl pierduseră la schitul de sub măgură, iar pe Cândea cel mic îl trimiseseră la curtea craiului. Ceruse craiul oşteni şi băiatul trebuia să-şi facă un nume. Dacă se pricopsea, atunci poate că nu mai trebuiau împărţite moşiile. Îi rămâneau lui Ioan întregi.
Aşa se nimerise că bătrânii stăteau mai mult singuri. Priveau de sus, din turn, către biserica de pe celălalt picior de deal, peste vale. Era mică-mică, aşa cum o vedeau ei cocoţaţi pe măgură. Mihăilă le trimitea mereu pe câte un iobag din satul de la poale să aibă grijă de ei. Aveau câţiva oşteni de strajă sus, iar în rest doar ei cu bătrâneţile.
Bătrânul se uita pe fereastră când văzu cum se apropie căruţele dinspre Râu de Mori. Aducea Mihăilă lespezi pentru biserică, cum promisese acum o săptămână. Înseamnă că le găsise dincolo de vale. Primise învoire de la cnezii de acolo să-şi aleagă pietre gata cioplite.
Se făcuse un loc de mai mare dragul, se gândea bătrânul. Când era el tânăr, pe aici nu erau decât codri şi stânci. Atunci ridicase turnul. La scurt timp s-au aşezat nişte iobagi, să aibă grija lui şi să le aducă merinde şi de băut. Apoi trecuse pe acolo Nicodim, călugărul care făcea minuni. Îl scăpase pe Mihăilă de boală şi-i spusese bătrânului că trebuie să închine mulţumire Domnului. De aceea ar face bine să ridice un schit, să se aşeze nişte călugări. Şi bătrânul l-a ridicat. Ce loc putea fi mai bun decât cel de peste râu? Acolo a pus să se ridice biserica. Au făcut turn peste ea, cu scări de lemn şi cu încăperi pentru călugări. Apoi au săpat bordeie în deal, când călugării au mai crescut în număr. Şi se tot înmulţiseră de la o vreme, cam de când a închinat schitul la o mănăstire de peste munte.
Uite că Mihăilă ajunsese. Se făcuse mare şi avea barbă lungă, dar aşa de sus, de unde îl vedeau ei, şi îmbrăcat în rasa călugărească, parcă nu-l recunoşteau că e băiatul lor. Îl dăduseră la călugări urmând sfatul lui Nicodim. Le spusese că trebuie şi de la ei din neam cineva în schit, dacă tot erau ctitori.
Acum însă îl vedeau certându-se cu ălalalt. Era nefericit copilul, călugării îl priveau de sus, spuneau că nu ascultă de el. Puterea o ţinea altul, bătrân şi hoţoman. Ghenadie fusese de la început egumen şi nu voia să-l lase pe băiatul lor să aibă grijă de treburile mănăstireşti.
Pe Cândea, necazul ăsta îl durea cel mai mult. Asta era ctitoria neamului lui, pentru iertarea păcatelor lor. Dacă ar fi trăit cuviosul Nicodim, i-ar fi cerut să-l facă egumen pe Mihăilă. Dar aşa, cu Nicodim mort dincolo de munţi, Cândea nu mai avea cum se pune cu călugării de jos. Schitul era deja închinat la altă mănăstire. El nu mai avea nici-o putere.
În curând se adunaseră sărmanii ca la bâlci. În satul de sub stâncă nu mai era ţipenie de om. Toţi erau strânşi la biserică. Se adunaseră şi călugării, de o parte şi de alta a lui Mihăilă şi-a călugărului cel bătrân. Se certau, se auzea până la el sus pe stâncă. Dar de ce se certau, asta nu putea şti.
Pe seară ajunse băiatul cu nişte iobagi să le aducă de mâncare. Asudase, urcase măgura prea repede. Părea îngrijorat, dar încerca să nu aducă vorba.
̶ Ce-i băiete? Ce-ai păţit? Ce-a vrut Ghenadie de la tine?
̶ Nimic, tată. Ştii că-i încăpăţânat. Acum s-a răzgândit, a zis că nu mai vrea să pună lespezi în biserică. Că vrea podea de lemn, şi că lespezile să le duc înapoi.
̶ Cum adică? Face ce vrea, pe pământul meu? Nu-şi cunoaşte lungul nasului?
̶ Ba şi-l cunoaşte, de-aia mă batjocoreşte tot timpul. Zice că nu ştiu carte, dar vreau să mă fac egumen. Că nu ştiu slujbele, dar vreau să fiu în capul lor. Că ei pot oricând să se mute, că au venit aici doar rugaţi de cuviosul Nicodim. Şi că n-ai decât să te mântuieşti singur, fără ei, dacă nu-ţi convin regulile mănăstireşti.
Vorbise cam urât Ghenadie. Egumenul era de dincolo de munţi, dinspre Tismana, şi era neam aprig de felul lui. Îl adusese Nicodim în drumurile lui prin Haţeg. Se înţeleseseră până l-a dat pe băiat la schit. Atunci Ghenadie a vrut să-i schimbe numele. Păi cum să schimbi numele băiatului meu? E botezat cu numele tatii, tata cu ce ţi-a greşit? Că pentru voi, nenorociţii de dincolo de munte, a murit săracul tata. Aşa că n-a vrut să audă să i se schimbe numele lui Mihăilă, iar Ghenadie n-a avut încotro.
Apoi l-a supărat Ghenadie pe el, că nu-i ajungea bordeiul. Voia musai turn peste biserică, ca la Sfântul Munte, că aşa se purta. În turn să doarmă Ghenadie la cald, cu sobă, şi să-şi ţină odoarele. Iar băiatul lui să stea în bordei de pământ cu călugării ceilalţi.
Cam pe atunci se stricaseră treburile cu călugării. Aşa că îi spuse lui Mihăilă.
̶ Ce-o fi, o fi, băiatul meu. Ca să nu avem necaz cu Ghenadie, pe mine să mă îngropaţi în sat, lângă moşii mei. Acolo măcar ştiu că o să-mi ţină popa slujbele.
Şi acolo a fost îngropat, alături de moşul Nicolae şi de tatăl lui. Iar la Colţ, primul îngropat a fost Ghenadie, care n-a trăit nici el prea mult.
Biserica reparată a mănăstirii Colţ. Pe dinafară nu prea vezi necazul.
***
Mănăstirea de la Colţ a fost ridicată la cel puţin o generaţie după turnul care domina aceeaşi vale. Era probabil vremea în care umbla prin Haţeg sfântul Nicodim de la Tismana, călugăr de origine sârbească, cel în jurul căruia s-au adunat o sumedenie de legende (1399-1405). Aşa că presupunerile privind ctitorii mănăstirii Colţ ajung mereu la câteva nume din jurul anului 1400: Cândea I sau băieţii lui (Ioan Cândea, Mihail al II-lea şi Cândea al II-lea).
Colţul a fost cea mai importantă mănăstire din Haţeg, poate şi cea mai timpurie. Fusese ridicată din piatră, iar pardoseala a fost încropită din spolii romane: tegule, fragmente de coloane, piese sculptate şi material epigrafic. Spolii nu se află şi în pereţi, deci podeaua a fost amenajată la ceva vreme după ridicarea bisericii. Deasupra altarului se ridica şi se mai ridică încă un turn bun la toate. Era în acelaşi timp clopotniţă, turn de apărare, loc de tezaur şi chilie pentru călugări. Altminteri cum s-ar explica urmele de sobă găsite în el?
Pictura a fost terminată în prima parte a secolului al XV-lea, de aceea nu am amintit-o nicăieri în poveste. Avea o tematică monastică şi s-a păstrat destul de bine, chiar şi atunci când acoperişul bisericii s-a năruit. Pe arcul triumfal (peretele de est al navei) se păstrau până nu demult 24 de scene din Imnul Acatist. În altar era reprezentată mai ales tema Euharistiei, dar şi o Viziune a Sfântului Petru din Alexandria, teme rare pentru pictura unei biserici haţegane. Se vede că cel care le făcuse le meşterise pentru o comunitate călugărească. Numai călugării puteau pricepe semnificaţia lor.
Se mai crede şi că dezafectarea mănăstirii ar fi survenit în momentul în care neamul Cândeştilor a trecut la calvinism, dar adevărul e că nu ştim mare lucru. Cert este că pictura a fost până nu demult plină de grafite: unele pioase, altele de tot soiul, cele mai multe fiind zgâriate de cei care au vizitat-o în modernitate. Era un grafit cu un cerb, desenat de un vânător medieval, mai era şi un altul de la 1692, lăsat chiar de către Cândeşti: el înregistra numele lui Nicolai Kendefi şi al pedagogului Tobias Decsi. Astăzi grafitele nu mai sunt. S-au dus o dată cu pictura.
Sper că aţi observat că nu am vorbit despre monument la prezent, ci numai la timpuri trecute. Ei bine, pentru că monumentul nu mai există nici el. L-au stricat atunci când s-au instalat, în anii de pe urmă.
Ruina bisericii Colţ aşa cum arăta ea în anul 1994. Fotografie de Radu Oltean.
Vacile din altar în 1994, cele pe care călugării de astăzi le învinuiesc că ar fi distrus biserica. Pe pereţi se mai pot observa fragmentele de picturi murale, distruse astăzi. Fotografie de Radu Oltean.
Călugării care îl ocupă astăzi nu-i cunosc prea bine istoria, dar spun pelerinilor poveşti despre un miraculos părinte Daniel, contemporan, retras în pustie, care nu răspunde decât dacă faci ca păsările. Să fie adevărat? Trăieşte într-un bârlog de urs? Ce legătură are ursul cu păsările? Şi de ce îşi duce traiul la zeci de kilometri depărtare (adică în Retezat)? Cine ştie? O fi sărind din stâncă în stâncă. Sau poate coboară dintr-alt veac.
Din alt veac provine sigur povestea cu acelaşi pustnic care, o dată ajuns în biserică, în vremea în care „acolo păşteau doar caprele şi vacile”, ar fi descoperit oseminte sfinte care le-au scăpat arheologilor. Probabil că arheologilor le-a luat Bunul Dumnezeu minţile dacă nu au văzut cum şedea în altar, pe stânga, un “trup neputrezit, întreg, cu carne pe oase, uscat şi frumos mirositor”. Ideea e că arheologilor, nişte păcătoşi profani, nu li s-a revelat.
Când şi-a dat pustnicul seama că neputrezitul nu era făcut din carne şi oase, ci de-a dreptul din moaşte, s-a rugat să afle numele sfântului. Întâmplarea a făcut ca Cel de Sus să-i comunice singurul nume accesibil în bibliografia de bază: Cândea. După care s-a corectat: Ioan Cândea era numele sfântului. Divinitatea a reciclat care-va-să-zică bibliografia secundară citită pe sponci.
„Restauratorii” au grijă de frescă. I-au instalat aer condiţionat.
România e un tărâm de basm. În ea îşi duc traiul sihaştri retraşi în bârloguri cărora li se revelează nume din cărţi de istorie. Sfinţi ale căror moaşte se teleportează prin altare cercetate arheologic. În acest tărâm de basm, restaurarea de frescă ia chipul picturilor în ulei, sfinţii au nas şi ochi dintr-o cruce, la fel ca în releveul iconografic, iar restauratorii vin – din câte ne spun colegii medievişti – de la Arad.
A, pe asta n-o ştiaţi? Călugării de la Colţ au chemat nişte „specialişti” care au „restaurat” pictura. Şi nu au făcut treabă de mântuială, ci au dus-o frumos până la capăt. Au luat şi tencuit tot, să nu se vadă pietrele pe dinăuntru. Unde era frescă au lipit peste ea. S-au gândit că oricum aveau desenul publicat, iar în restul bisericii au dat cu ciment. Cât mai mult ciment.
„Restaurarea” de la mănăstirea Colţ. Sfânt-ciclop cu ochiul scos.
În altar, unde slavă Domnului că pictura rezistase, acolo au dat cu glet, după care un „restaurator” a pictat în ulei, cum i-a ieşit lui mai bine, desenul din releveul iconografic. Ici şi colo se mai văd fărâme din vechea frescă, care pe unde a prins vreun bolovan mai colţuros să o împingă înafară. De-aia nu au sfinţii nas şi ochi. Arată ca ciclopii orbi. Pentru că „restauratorul” a fost extrem de scrupulos.
Tot scupuloşi au fost şi cu aparatele de aer condiţionat înfipte pe latura de sud, cu jupuirea tencuielii istorice păstrate la exterior, cu cimentul, folosit din belşug, că era mai ieftin, şi cu bunul gust care a primenit tot dealul. Acum dealul a căpătat culoare. Iar biserica stă jupuită.
„Restaurarea” de la mănăstirea Colţ. Întrecerea olimpică a apostolilor chiori.
Aţi putea exclama: Beam me up, Scotty! I’ve had enough. Dar nu vă las. Trebuie să ascultaţi tot. Aflaţi aşadar că mai nou au de gând să „restaureze” toată pictura. Ce să mai „restaureze”? Asta nu ştiu, pentru că oricum au „restaurat” deja tot. Probabil vor să facă portretul sfântului Cândea în mărime naturală, pe un perete. La cum l-aş închipui eu, sărmanul Cândea nu ar avea aureolă, dar ar ţine sigur într-o mână biserica, iar din cealaltă ar atârna în jos, în fum de ardei, unul dintre cei care i-au „restaurat”-o.
Ce învăţătură să tragem din toată această tragedie? Să-i mustrăm pentru prostia pe care au făcut-o? Să ducem vinovaţii la judecată? Mă îndoiesc. Au toate binecuvântările, au toate aprobările, pot descoperi sfinţi cât vor, pot „restaura” după bunul lor plac. Nu ţin ei de Ministerul Culturii? Şi-apoi sunt ferm convinşi că au făcut o faptă bună. Ei nu înţeleg că pentru istoria neamului era mai bine ca în biserică să fi rămas doar capre şi vaci. Pentru că vacile au fost mai prietenoase cu monumentul. N-au mâncat pictura şi în orice caz nu aveau pretenţii de restaurator.
Învăţătura de minte n-o putem trage decât pentru noi, anume că România încă nu a răzbit dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea. În vremea aceea, Prosper Mérimée salva monumentele istorice de prin Franţa. Explica ce e patrimoniul şi îşi învăţa urmaşii cum să nu îl strice. La noi, în secolul XXI, grija cea mare e să ne Mântuim Neamul prin ridicarea unui megateriu de beton. Iar din bisericile vechi, cele care au mântuit cândva acelaşi Neam, să facem supermarketuri colorate pentru turismul religios cu moaşte contrafăcute.
Cimentul la putere!
P.S. Mulţumesc, Radu, pentru fotografiile vechi. Cei care te cunoaştem ştim că ele sunt o părticică mult prea mică din anii în care te-ai spetit încercând să apropii istoria de oameni.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius