Natură nealterată și peisaje feerice. Cum arată perla nedescoperită a Transilvaniei

[altmariusgeo]

– FOTOREPORTAJ

Galerie foto

Sursa foto: Vasile Mihovici - Turț Băi, o zonă cu un potențial turistic ignorat de toate regimurile politice

http://www.voceatransilvaniei.ro/turt-bai-satu-mare-turism-statiune/

Când vine vorba despre turismul sătmărean, discuția începe și se termină cu apele termale. Doar referirile sporadice la tradițiile și obiceiurile Țării Oașului își mai fac loc în discuțiile pe marginea acestui subiect. Despre turismul montan nimic, cu excepția discuțiilor privind stațiunea de la Luna Șes. Cu toate acestea, în județul Satu Mare există munți, există peisaje superbe și există potențial pentru acest tip de turism.

Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă localitatea Turț Băi. Așa cum sugerează și numele, este, sau cel puțin a fost, o localitate minieră. După închiderea mineritului a rămas doar un cătun de 35 de case, în mijlocul unuia dintre cele mai spectaculoase peisaje din Nord-Vestul țării. Aici există toate premisele pentru un turism montan de calitate, cu excepția uneia – preocupare din partea autorităților județene și centrale.

Drumul spre rai este „pavat” cu gropi și noroi

De cum am părăsit comuna Turț, spre a urma indicatorul spre Turți Băi, am realizat că localitatea spre care ne îndreptăm nu mai prezintă mare interes pentru autorități. Gropile sunt rare pentru că s-au unit și au format șanțuri și tranșee, menite parcă să alunge orice turist care și-a propus să urce cu mașina până în sat.

Însă, după doar câteva sute de metri, frustrarea oricărui conducător auto dispare în fața admirației stârnite de primele peisaje apărute în cale. Pereți înalți de stâncă străjuiesc aproape fiecare curbă. Perdele de brazi te însoțesc pretundindeni. Vârfurile muntoase de la orizont prevestesc frumusețile care urmează a se oferi privirii. Toate acestea conduc spre o singură întrebare, și anume:

Satu Mare are un turism atât de înfloritor încât își permite să ignore această zonă și altele asemenea ei?

„Oșenii” care vorbesc cu accent unguresc

Din cele peste 150 de gospodării existente odinioară acum au mai rămas 35. Puțin – dacă ne gândim că din aceste locuri au plecat tone și tone de aur, argint și plumb. Mult – dacă ne raportăm la neajunsurile pe care trebuie să le suporte acești oameni pentru a nu-și părăsi locurile natale.

Locurile în care stră-străbunicii lor (etnici maghiari) au fost aduși în secolul al VIII-lea din ținuturile Slovaciei. Au fost strămutați în Țara Oașului pentru a munci alături de fii dacilor liberi în galeriile de mină. Au muncit, au suferit și s-au bucurat alături de oșeni timp de aproape trei secole. Coabitarea aceasta nu i-a făcut însă să-și uite originile maghiare sau credința romano-catolică. S-a ajuns astfel ca, în secolul XXI, în Munții Oașului să existe o comunitate originară din Slovacia, vorbitoare de limba maghiară și cu un vocabular mult influențat de dialectul oșenesc.

După moartea mineritului din Băi a rămas doar pălinca de Turț

 Din secolul XVIII și până recent, viața comunității din Turț Băi s-a centrat în jurul mineritului. Satul în sine este amplasat pe locul unor vechi galerii de mină. Biserica a fost construită în imediata apropiere a intrării în mina nouă. Copii satului plecau în centre miniere pentru a se școlariza în această meserie. În urmă cu aproximativ zece ani tot acest mod de viață a încetat subit, printr-o măsură arbitrară a Guvernului de a închide exploatația minieră. 

Astfel, cei mai tineri au plecat în străinătate iar părinți lor au rămas cu singura îndeletnicire pe care o cunoșteau înafara mineritului, pomicultura și producerea pălincii. Pălinca de Turț este arhicunoscută la nivel național, un brand care permite încă un trai de subzistență al celor din Turț Băi.

„Aici la noi prunii sunt mai deși ca brazii. Avem căzi și butoaie în curte mai multe decât farfurii în bucătărie”, ne spune, în treacăt și pe un ton glumeț, unul dintre localnici.

Vasile Filimon, ultimul meșter al satului, este la a treia generație de dogari și spune ca a făcut căzi și butoaie îndeajuns să adune apa unui lac întreg.

„Noi aici nu facem butoiașe ca în alte zone ale țării, facem căzi de 3.000 de kilograme și chiar mai mari. Cerere a fost, este și probabil va fi mereu, dacă nu cumva continuă aștia (n.r.cei de la Ministerul Finanțelor) să ne mărească dările. Chiar și așa noi vom rămâne fi aici mereu, iar pălinca de Turț la fel”, spune dogarul Filimon.

Turism montan, religios sau minier, orice… numai să fie

 Oamenii locului privesc cu admirație și cu un oarecare gust amar la vecinii lor din Maramureș, acolo unde, în localități mult mai izolate decât Turț Băi, există agroturism în adevăratul sens al cuvântului.

„Nu suntem cu nimic mai prejos decât moroșenii, sibienii sau brașovenii. Avem tot ce trebuie pentru agroturism. Avem peisaje superbe, oameni harnici cu gospodării îngrijite, avem animale și probabil cea mai bună pălincă din țară. Am putea să facem chiar un turism minier în zecile de galerii miniere din jurul nostru. În curând vom avea și o mănăstire minunată. Însă degeaba avem toate acestea dacă nu avem un drum civilizat pe care turiștii să poată ajunge la noi”, ne spune Gobi Pușcaș, primarul neoficial al micului cătun de munte.

Nu-și pierde însă optimismul. Este convins că Primăria comunei Turț își va respecta promisiunea, reiterată anual în ultimul cincinal, de a asfalta drumul de acces în sat.

„Acum, că vom avea și o mănăstire, cred că se va rezolva și problema drumului, cu ajutorul Domnului și al… Primăriei bineînțeles”, declară Gobi Pușcaș, de această dată în calitate de consilier comunal.

Nu toți localnicii împărtășesc optimismul curatorului (da, deține și această funcție) Gobi Pușcaș.

„Drumul o să se facă odată și odată, mănăstirea la fel, turiștii vor veni și ei în sfârșit, numai că nu știu dacă va mai fi cineva în Turți Băi care să-i primească”, este concluzia sumbră a Katalinei Simion, o fiică a satului plecată de decenii bune din cătunul în care s-a născut.