O dovadă nouă că istoria poate însemna rememorare personală, reconstituire, erudiție documentară și, nu în ultimul rând, participare nemijlocită – inclusiv intens emoțională – este recentul volum al poetului și expertului în jazz Virgil Mihaiu, Jazz contextele mele. În fond, este vorba despre pagini de memorialistică, dar și de sintetice excursuri în teritorii pe care partizanii canonici ai muzicii de jazz le-ar putea considera exotice, fiind neamericane: Georgia, Azerbaidjan, Republica Moldova, Muntenegru, Croația, Brazilia, Etiopia. Nu mai puțin important, dincolo de vastele arealuri de cuprindere personală a fenomenului, este și intervalul temporal trecut în revistă pe seama evenimentelor muzicale de profil din România: contemporaneitatea de la Al Doilea Război Mondial încoace până la „dictatura sanitară universalizată”, dintre 2020 și 2021. Din acest punct de vedere, al abordării cronologice, autorul face uluitoare piruete investigative, silit de împrejurări să se informeze, bunăoară, despre jazz-ul clujean din anii 1940-1950 de la împătimiți ai genului, unii dintre ei chiar interpreți implicați în supraviețuirea acestei muzici „imperialiste”, în anii de intensă suspiciune ideologică, de după instaurarea la cârma României a dictaturii de extremă stângă.
Virgil Mihaiu nu are niciun dubiu cu privire la valoarea domeniului muzical despre care glosează. „În esența sa, jazzul e un miracol. De-a lungul timpului am observat că acesta își pune amprenta asupra celor ce se lasă contaminați de «muzica libertății»”. O muzică ce nu doar exprimă, ci și generează libertatea interioară a celor care o ascultă – iată o definiție care face din paginile de valoare memorialistic-istorică ale autorului o prețioasă contribuție la istoria sentimentului de libertate în vremuri mai recente, poate prima pe această temă după cursul universitar al lui Nicolae Iorga despre Evoluția ideii de libertate (apărut postum, abia în 1987).
În pasionantul și viul său excurs, Virgil Mihaiu constată că „… multe dintre «gurile de oxigen» prin care cultura normală supraviețuia într-o țară înfeudată sistemului totalitar subzistau în provincie”. El recurge la martori-participanți, precum doctorul Ion Pitty Vintilă, fost deținut politic, și la Iosif Viehmann, ambii cu consistente amintiri în domeniu, pomenește de „prelegerile psihiatrului-muzician Eduard Pamfil, diseminând ideile novatoareale muzicii post-seriale, quasi-interzise la noi în acea epocă”. Sub condeiul lui învie o lume accesibilă mai ieri, dar pe lângă care am trecut mulți dintre noi, ignorând-o, parcă, distrați…
Pe de altă parte, încercarea de a rupe opacitatea vremurilor în ceea ce privește jazzul din Republica Moldova s-a dovedit ineficientă. După mărturia exploratorului însuși: „Mă irită… ignoranța quasi-generalizată privind rădăcinile fenomenului. Să fi fost vorba de niște «generații spontanee»? Din păcate, imperiul sovietic transformase Prutul într-o altă «cortină de fier», impenetrabilă, menită să ne alieneze de rudele captive dincolo. Ca atare, nici despre cum s-a supraviețuit jazzisticamente în Republica Sovietică Socialistă Moldova nu știm aproape nimic”. Cuprins de fervoarea reconstituirii etapelor dintr-o istorie muzicală obturată de împrejurări păguboase, Virgil Mihaiu ajunge până la afirmații frapante: „Nu există înregistrări ale acestor muzici (iată o situație în care… putem regreta că persecutorii securiști nu dispuneau de aparatura adecvată)…”. El face însă eforturi tenace și consistente de a recupera tot ce se poate din trecutul muzical obturat al jazzului românesc. Nu este, desigur, un naiv, căci spune expres: „Cunosc prea bine suspiciunile, reticențele, culpabilizările, ezitările, reținerile, timorările, falsele pudori – până la urmă: autodenigrările – la care cultura română își supune propriile valori”. Asemenea atitudini se cuvin însă depășite, iar cea mai bună pedagogie rămâne exemplul propriu.
Virgil Mihaiu nu ezită să observe partea de inerent eroism din unele cariere notorii. Pianistul Harry Tavitian se afirma „în apăsătoarea atmosferă culturală instaurată, începând din iulie 1971, de către dictatura scorniceșteano-nord-coreeană”. Nu doar cu jumătate de secol înainte lucrurile mergeau cum mergeau. „Chiar și după căderea regimului totalitar, multe asemenea performanțe nu au beneficiat de înregistrări video pe măsură”.
Informațiile aduse de autor cu privire la dinamicile jazzului la noi și în străinătate sunt întotdeauna de acuratețe, beneficiind și de garanția celui care a fost la fața locului. Pe lângă reconstituirea vrând-nevrând istorică, Mihaiu pune la dispoziția celor interesați și instrumentele necesare unui exercițiu comparatist, jazzul românesc figurând în carte, cum spuneam, alături de cele mai importante cazuri de creativitate națională în domeniu, recrutate de pe mai multe continente, dar cu o atenție specială față de unele dintre țările eliberate prin căderea regimului Gorbaciov de sub tutela opresivă a Moscovei. Toate acestea au devenit posibile printr-o schimbare de regim a înseși muzicii celebrate în paginile cărții, căci „Începând din anii 1950, monopolul nord-american asupra «purității genului» încetează…”. În aceste condiții, „Cele mai radicale tentative intercontinentale de ajustare la spiritul jazzului privesc raporturile acestuia cu tradițiile muzicale ale Asiei”, chiar dacă nici Europa nu a stat cu mâinile în sân.
Istorie în mers, tulburătoare și ademenitoare, deopotrivă, povestea jazzului ultimelor opt sau cinci decenii, depinde cum le numeri, este, în versiunea lui Virgil Mihaiu, o istorie pasionantă și neașteptată.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius