Muntii Lotrului, Poiana Sulitei
text: Dinu Boghez (Ramnicu Valcea)
imagini: Floriana Boghez (Bucuresti)
Trecusem in anul 2012, era a doua zi din ianuarie. In gara Ramnicu Valcea, intuneric deplin. Trenul avea banci jerpelite, cu oameni iesiti din vreo munca nocturna, galagiosi si cu cate-un pahar de cafea in mana. Dar inauntru era cald. Aveam tot timpul sa prindem insailarea rasaritului pana soseam in gara Lotru, acolo de unde va incepe periplul catre Poiana Sulitei (vezi harta, extras cu actualizari din lucrarea Muntii Steflesti/ Lotrului, de Constanta Trufas, Gheorghe Ploaie, Valer Trufas, Gabriela Apostol, Editura Carro, Bucuresti, 1996).
Coboram in gara aproape pustie. Pana si cainii nu indraznisera sa iasa in intampinarea trenului, din care, la mila calatorilor, le mai pica cate ceva. Era frig tare. Am luat-o pe poteca din lungul parapetului care inconjura apele lacului. Curand am traversat noul pod, facut pentru linie dubla (imaginea 1).
1 - vechiul si noul pod peste Olt
Am traversat soseaua circulata intens si imediat am intrat pe ulita Proenilor (imaginea 2). Ajunsesera pe aici primele raze de soare dar era tare frig si fumeagul iesit din cosurile satenilor ne ducea cu mintea la caldura molateca. Sub picioarele noastre pamantul inghetat bocna, uneori mai sfaramicos, scartaia jalnic, risipind linistea. De cum am patruns pe drumeagul urcator catre islazul satului ne-au aparut in fata, aninate proaspat, doua marcaje noi: un punct si o dunga. Albastre amandoua. Cine le facuse si care le-ar fi fost locurile unde ar fi trebuit sa ajunga nu ne spune nici o tablita indicatoare. Hai, ca punctul albastru ar fi trebuit sa ajunga pana spre Varful Robu, acolo unde, de mult, invatatorul Banu, trecut in lumea tacuta de multisoara vreme, il insailase sporadic. Dar banda albastra chiar nu-mi inchipuiam unde ar fi vrut sa ajunga. Intr-adevar, mai era o banda albastra, dar aceasta o intalneam sus si urma poteca de sub stanele Robului si Batrana, dar parca aceasta dorea sa coboare intr-un capat in Valea Lotrului si cealalta ducea catre stanele din Danu si Murgasu. Asta de-acum parea o a treia cale… Ne-au insotit marcajele pana in apropierea Poienii catre care ne indreptam, dupa care au disparut!
2
Noi oricum ne-am indreptat catre islazul satului Proeni, cel strajuit de stancariile semete ale Muchiei Cosarei din Doabre (vezi http://www.romania-natura.ro/node/456) si de fagi batrani (imagini 3-6) cu trunchiuri scofalcite de asprimea vanturilor din plai si de iernile lungi de prin aceste locuri geroase. Acolo, in saua de unde incepea coborarea catre Paraul Betelului, ne-am oprit cat sa bem o cafea calda din termos. Aveam de aici o privire cuprinzatoare asupra Oltului, cam paclos, in pragul diminetii insorite in care soarele se straduia sa intre prin toate ascunzisurile.
3 - Vf. Pietrile Goale 1380 m
4 - urcand prin islazul Proenilor
5 - la stanga Vf. Foarfeca Naratului 849 m, dreapta Vf. Pietrile Goale 1380 m
6 - prim plan Doabrele; fundal Muntii Capatanii: Buila inzapezit, Vioreanu 1885 m si Vf. Gera 1886 m
Coboram la apa Betelului, devenit acum,dupa atata seceta si mai firav decat era.
Din acest loc avem de ales intre doua drumri care poarta nume de animale amandoua. Cel din dreapta este al Vacarilor si cel din stanga al Porcarilor. Poate atunci cand le-or fi numit asa au facut-o dupa cum puteau sa coboare sau sa urce animalele catre pasunile intinse ale Poienii Sulitei. Acum, cel din dreapta are fagase adanci, rezultate din exploatarea salbateca a padurii. Cel din stanga este un drum bun de masina puternica. Pe acesta am apucat-o. Era si el inghetat si pastra un pospai de zapada si urme proaspete de masina. Drumul era insorit si poate de aceea frigul nu ne-a mai chinuit. Am mers agale, pana intr-un loc cand ne-am intalnit cu celalalt amintit. Acesta ajungea intr-o poiana cu izvor. Stiam din alta imprejurare ca de la poiana in jos urmau fagasele noroioase din care nu scapai decat in Valea Betelului. Acum am privit de sus vechea poteca care se arunca pe priporul unei muchii pana la poiana cu izvor. Oricum, la vreme de iarna parcursul acestui drum nu te mai chinuie cu noroaie, doar ca trebuie sa infrangi panta cam mare. Si drumul pe care mergeam acum avea o panta apreciabila si era locul ceva cam periculos si pentru masinile care se incumetau sa urce, chiar de-ar fi fost ele 4x4.
De aici incolo locurile s-au mai domolit si insorite cum erau mergeam de placere. Am ajuns la locurile marginase ale marelui incendiu care mistuise mare parte din padurea si asa firava a Stancariilor Betelului. Am admirat catava vreme puterea de regenerare a padurii, ferita de alte taieri. Ceva mai jos de noi, strecurat ca o naluca, un mistret cu coama neagra ne-a simtit si s-a pierdut printre copaci. S-a stins panta fara sa ne dam seama. Am strabatut o poiana si iar am intrat in padurea cu fagi si fagoaica (imaginea 7). Fagoaica asta asigura perpetuarea fagului peste ani. Si daca nea Bebe, impatimit al muntelui, nu mi-ar fi atras atentia, nici ca le-as fi deosebit. Asa am invatat ca fagoaica are coaja mai albicioasa decat a celorlati fagi. Cand o ajunge taierea padurii si prin aceste locuri, de-a Domnul sa le dea prin cap taietorilor sa fereasca fagoaica. Altfel tare ma tem ca padurea de fag o sa dispara.
7
La un moment dat drumurile se despart. Cel pe care am venit incepe sa coboare. S-ar putea sa-l pierdem pe cel bun, dar coborasul rapid e semn ca trebuie sa ne intoarcem. Il gasim pe cel bun, care urca intens la inceput. Ajungem la marginea marii Poieni a Sulitei. Si zapada incepe sa se adune pe poteca. Trecem pe deasupra palcurilor de mesteceni minunati acum, cu doar coaja lor alba. Vara este anotimpul lor. Atunci cand se ivesc primavara intaile lor frunze, mesteacanul plange si daca esti insetat si ii crestezi coaja, din mestecan apare suvoiul care iti potoleste setea cu lacrimile lui dulcege.
Am ajuns pe nesimtite intr-o poiana cu goliste (imagini 8, 9).
8 - stanga Vf. Pietrile Goale 1380 m, dreapta Vf. Naratu 1510 m
9 - Poiana Sulitei
De aici, le vreme senina, Muntii Fagarasului se lasa priviti in maretia lor. Din pacate, acum erau ascunsi de ceturi. Dar nu numai pentru ei venisem pana aici. Am ajuns curand la vechea casa a lui Nea Nita. Aveam o socoteala cu fata celui pomenit, ajunsa si ea la varsta respectabila. Vroiam sa o mai intalnim o data. Ii adusesem si noi cate ceva, in semn de recunostina ca ne aratase un drum nou de coborare pana la sosea si inca foarte scurt, care te scotea repede la halta Betelului, la tren. Acum din gospodarie lipsea latratul cainilor si totul era pustiu. Noroc cu privirile Florianei, plecata dupa ceva poze (11-12 Poiana Sulitei).
11 Poiana Sulitei
12
Intoarsa langa casa la care ne oprisem, vazuse ca din susul poienii venea haita de caini si un om cu mers leganat. Ne-au inconjurat cainii si ne-am imprietenit repede cu ei, in schimbul unei bune parti din mancarea ce ne-o adusesem. A sosit si omul, cu caldari de apa adusa de departe, de la izvorul din calea spre meleagurile Robului. Cel din curte, pe care-l consideram vesnic, secase de ceva timp. Fata lui Nea Nita era in casa. A dat omul o gura cum stia el si femeia a ajuns repede langa noi. Ne-a tot imbiat sa intram in casa, sa ne ospeteasca cu cate ceva. I-am multumit, aveam timpul de coborare limitat si lasand pe alta data invitatia ne-am pornit pe drumul intoarcerii.
La rascrucea cu drum spre Gura Sulitei si Valea Calinesilor, marcata cu cruce rosie, ne-am inceput coborarea. Am intalnit in cale, la unul din conacele din zona, oameni veniti sa-si vada turma de oi, aflata inca prin aceste locuri fermecate. Am schimbat cu ei urarile din prag de An Nou si am continuat drumul. Unul frumos, chiar daca pacla ne impiedica sa zarim Fagarasii. Se tineau lant poienile, alternand cu padure, uneori cu palcuri de mesteceni. Mai erau conace. O data, ceva mai jos, am intalnit un om cu baiatul lui. Adunasera in doi saci multime de mere padurete. Le duceau in vale pe niste tarnuri, numai bune de carat pe panta mare care venea. Faceau din merele astea acre de-ti strepezeau dintii o bautura faina pentru iarna care se apropia. O numeau „liveji” si or fi stiut ei ce buna era de vreme ce osteneau pana aici ca sa duca merele pana jos. Ne-am continuat drumul de coborare. Am evitat un drumeag imbietor care ne-ar fi scos in Valea Sulitei. Si acela frumos, numai ca pe vale nu prea era poteca si mai trebuia sa treci apa paraului si uneori sa mai ocolesti ceva pietre ridicate in drum. Noi am urmat drumul cel bun, marcat inca de sus cu cruce rosie si curand am ajuns in Valea Calinestilor, chiar in poarta ultimei case din satucul asta frumos, pierdut in inima muntelui. Mi-ar trebui multe paginii ca sa scriu despre casele astea batrane si despre oamenii care-si duc toamna, la schimb, putinele produse pe care le dau pamanturile lor asezate sub peretii inalti de stanca si mai mult la umbra acestora.
Am luat-o pe drumul strecurat printre case. Dintr-unele vechi, oamenii isi facusera case de vacanta si pareau bine amenajate. Altele inca supravietuiau si din altele ramasesera doar ceva daramaturi. Prin spatele tuturor acestea, coborau din munte, din Muchia Calinestilor, picioare de stanca. Catre capatul vaii au aparut noutati: case noi cu iz de modernism adus pe valea asta saraca si cu oameni autohtoni din ce in ce mai putini.
Fusese o zi frumoasa, petrecuta prin locurile minunate ale Sulitei.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius