http://www.romlit.ro/morii_notri
Au dispărut zilele trecute dintre noi marele romancier şi memorialist Constantin Ţoiu (1923-2012) şi strălucitul eseist, prozator şi traducător Alexandru George (1930- 2012).
Întâmplarea face ca între cei doi să existe mai multe puncte comune. În primul rând, amândoi au fost nişte bucureşteni ireductibili. De la Mateiu Caragiale, pe care amândoi l-au admirat şi despre care au scris, nimeni n-a evocat Bucureştiul istoric dintre Cişmigiu, Calea Victoriei şi Lipscani mai bine decât ei. Plimbările personajelor lui Ţoiu printr-o Capitală, care mai avea încă parfumul de altădată în anii 1950, în care generaţia mea o descoperea, reprezintă un ghid perfect şi fermecător. Alexandru George iubea Bucureştiul atât de mult, încât, rugat o dată să se adreseze Conferinţei Asociaţiei Scriitorilor din Capitală, spre a-şi susţine candidatura în Comitetul de conducere, le-a tras un straşnic perdaf participanţilor, majoritatea „vinituri“, sub cuvânt că nu cunosc nici măcar locurile de veci ale scriitorilor din Cimitirul Bellu. (În paranteză fie spus, ca urmare, a primit doar cinci voturi, ocupând ultimul loc, la „balotaj” cu Eugen Barbu, pe care îl detestau cei mai mulţi.)
În al doilea rând, amândoi aparţineau unei generaţii temeinic şcolite, a căror cultură literară şi istorică nu va fi egalată decât de foarte puţini în generaţiile următoare. Adăugând la aceasta o experienţă excepţională de viaţă, ne explicăm de ce amândoi au fost înclinaţi spre memorialistică. Romanele lui Ţoiu sunt pline de tablouri ale lumii româneşti de altădată şi de portrete ale unor personalităţi pe care le-a cunoscut personal. La rândul lor, eseurile lui Alexandru George dovedesc o intimă familiaritate cu un trecut care spune din ce în ce mai puţin tinerilor de astăzi şi cu oameni de seamă, de care grăbita noastră actualitate se dezinteresează cu totul. Publicistica lui de după 1989 forfoteşte de informaţii rare sau pe jumătate inedite referitoare la partidele şi la evenimentele istorice dintr-o Românie politică, pe care doar Z.Ornea, regretatul meu prieten şi congener al lui Alexandru George, le mai ştia la fel de bine.
Au debutat amândoi relativ târziu. La 40 de ani, Alexandru George şi-a luat inima în dinţi şi a publicat aproape simultan un mic studiu despre Arghezi, o culegere de eseuri critice şi două de povestiri. În anii 1950, Constantin Ţoiu stiliza traduceri la singura editură din ţară. Adevăratul lui debut îl reprezintă Galeria cu viţă sălbatică din 1976, când autorul avea 53 de ani, care a impus un romancier de primă mână, făcând uitate un roman şi un volum de povestiri destul de stângace atât literar, cât şi ideologic de la finele deceniului precedent. Debuturile întârziate i-au cruţat şi pe alţii dintre scriitorii generaţiei dinaintea noastră de compromisuri cu cenzura. Spiritul liberal al celui din urmă e pregnant în eseurile din anii 1970-1980, iar preferinţele traducătorului merg spre scriitori ciudaţi şi „reacţionari” ca Villiers de L’Isle-Adam. În romanele lui Ţoiu din aceiaşi ani, problematica politică e complexă şi neortodoxă. Căderea în lume, de exemplu, pune faţă în faţă un legionar şi un comunist, fără umbră de tezism şi fără un final „reparator”, ca acela care se pare că a permis apariţia Galeriei.
I-am cunoscut bine pe amândoi. Ţoiu mia fost prieten. Omul era inteligent şi cultivat, cu o notă de afectare de care nu părea câtuşi de puţin preocupat. Avea un gust artistic sigur. De altfel, casa îi era plină de tablouri primite de la pictori pe care îi frecventa şi despre care scria uneori. Îţi explica cu un zâmbet subţire, dar şi cu o uşoară pedanterie pedagogică, care era lucrul cel mai important de văzut într-un desen peste care trecuseşi prea repede. Conlocutorul şi-l situa pe un picior de egalitate, chiar dacă nu era neapărat cazul să-l bănuiască a avea experienţa şi cunoştinţele lui sau de a fi călătorit în lume ca el însuşi. „Cum se poate să nu fi remarcat cerul gri al Parisului entre chien et loup”, îi spunea pe la mijlocul anilor 1960 unei doamne pe care o curta în maniera lui subtilculturală. Dorinţa de a o epata era, cu siguranţă, mai mare decât teama de-a n-o umili. Doamna, care era şi ea scriitoare, a râs graţios şi i-a întors spatele. A fost o excepţie. Succesul la doamne al lui Ţoiu a fost până la bătrâneţe incontestabil. Dar şi devotamentul faţă de iubite sau soţii. S-a însurat ultima dată la 77 de ani. Compania lui era întotdeauna plăcută, chiar şi în situaţii critice. Mi-am petrecut noaptea dintre 21 şi 22 decembrie 1989 la fereastra apartamentului lui dinspre Calea Victoriei, la doi paşi de clădirea Miliţiei Capitalei. Ne refugiasem, soţia mea şi cu mine, în blocul unde locuia, ca să nu cădem în plasa miliţienilor care închiseseră la miezul nopţii toate ieşirile din Piaţa Universităţii. Deşi la fel de speriat ca şi noi de ce vedeam şi auzeam, Ţoiu nu mai ştia cum să ne facă să ne liniştim şi să ne simţim la adăpost.
Pe Alexandru George nu l-am cunoscut la fel de bine. Legăturile noastre, mai mult profesionale, au avut variaţii mari şi frecvente. Am scris în repetate rânduri despre cărţile lui şi, cu excepţia romanelor, care mi-au plăcut mai puţin, foarte favorabil sau chiar cu entuziasm critic. Faptul că nu-i apreciam romanele l-a iritat şi, profitând de nu mai ştiu ce împrejurare, şi-a retras colaborarea de la România literară. Deşi îl publicam mai în fiecare număr, era mereu convins şi o spunea mai în fiecare articol că pe el nu-l publică nimeni. După ruptură, n-am scăpat nici eu, nici G.Dimisianu („sinistrul”!), de săgeţile lui otrăvite expediate de la parterul revistei „Luceafărul”, unde trecuse cu arme şi bagaje, la etajul României literare. A fost destul ca USR să-i acorde Premiul Naţional spre a reveni la sentimente mai bune, poate pentru că Dimisianu era preşedintele juriului. Cele din urmă articole pe care le-a scris ni le-a încredinţat. Alexandru George trecea drept un ciufut. Convins că e singurul liberal adevărat din ţară, îi şfichiua pe unde îi prindea pe toţi cei care aveau pretenţia că sunt şi ei liberali. În câteva rânduri, am constatat că nu era lipsit de umor, în felul în care francezii vorbesc de pince sans rire. Cu mulţi ani în urmă, la „Zilele Călinescu” de la Oneşti, unde îl invitasem oarecum à contre coeur, de teamă să nu fie un fel de trouble-fête, a încântat pe toată lumea cu luări de cuvânt pline de haz (şi de miez, fireşte), dovedind o formă intelectuală remarcabilă. A fost una din împrejurările în care mi-am spus că niciodată nu cunoşti un om cu adevărat.
Ultimele luni au fost oribile pentru lumea literară. Constantin Ţoiu şi Alexandru George se adăugă unui lung şir de scriitori care ne-au părăsit: Irina Mavrodin, Constanţa Buzea, Romulus Vulpescu, Cedomir Milenovici. Dumnezeu să-i odihnească!
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius