Să nu vă miraţi dacă voi compara noile mode din restaurarea românească cu manelele. În fond, amândouă categoriile aparţin uneia şi aceleiaşi culturi: mahalaua. O mahala în care Frumosul a rupt cordonul ombilical cu Educaţia. Pentru că educaţia noilor „restauratori” şi „comanditari” este primul lucru care lasă de dorit. Nu este vorba aici de restauratorii cu diplome, specializaţi în picturi murale, sculptură sau arhitectură. Pe ei îi vedem murind de foame de îndată ce ies de pe băncile puţinelor universităţi cu un asemenea profil.

 

Cetatea Mălăieşti în vara anului 2012

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

Se cuvine să tratăm problema celor care le iau pâinea de la gură, „restauratorii” ad-hoc, arhitecţi de mâna a doua şi ingineri constructori a căror singură pricepere este cea de a-şi fi găsit pile prin primării şi consilii judeţene. Oamenii aceştia, pentru care Frumosul este strălucirea gresiei chinezeşti, nu sunt capabili să facă diferenţa între restaurarea unui monument istoric şi ridicarea unei vile pentru un baştan local. Le tratează pe acelaşi calapod, cu aceleaşi materiale.

Multă vreme am trăit cu iluzia că monumentele noastre sunt mai reuşite decât ale bulgarilor. Ai noştri nu le-au porcăit, îmi spuneam singur. La bulgari, monumentul istoric e aidoma dinţilor falşi: atât de mult l-au reconstruit încât, oricât te-ai uita la el, tot nu nimereşti partea de patrimoniu. Numai că trecerea anilor a făcut ca modelele sud-dunărene să fie din ce în ce mai vizibile. Mai întâi veneau de la sârbi, marii amatori de turbofolclor. Apoi au venit de peste tot. După manele ne-a pălit şi pofta de a face alte lucruri „frumoase”. Aşa că Oamenii Noi au atacat toate domeniile. Printre ele şi Patrimoniul, căci şi de aici se pot scoate bani graşi. Iată de ce vedem cum gura Patrimoniului are din ce în ce mai multe măsele stricate. Miroase urât şi cred că va sfârşi cu o proteză. Cel puţin aşa se simte după ultimul răcnet. Pentru mine, măseaua de minte e dezastrul de la Mălăieşti. Şi de aceea răcnesc din toţi rărunchii.

Despre cetatea de la Mălăieşti vă voi spune o poveste, dar nu va avea iz istoric. Povestea nu mai călătoreşte în trecut, ci de-a dreptul în prezent şi viitorul apropiat. Voi trece în revistă numai istoricul monumentului, să ştiţi vag despre ce e vorba, apoi voi da drumul poveştii din 2014. Una mult mai îngrozitoare decât orice snoavă pe care aş putea eu scorni.

 

Donjonul de la Mălăieşti cu parterul surpat de căutătorii de comori. Fotografie din vara anului 2012

 

***

Cetatea Mălăieşti a fost ridicată către sfârşitul secolului al XIV-lea de neamul Sărăcin, cnezi din satul Sălaşu de Sus. La început nu avea decât un donjon, apoi, când au ajuns oameni de încredere ai lui Ioan de Hunedoara şi ai fiului său Matia Corvin, Sărăcineştii au ridicat şi un brâu circular de ziduri care înconjura donjonul. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la începutul epocii moderne, au fost ridicate patru bastioane. Iar când Sărăcineştii s-au stins în 1613, cetatea a fost dată altor nobili. Ultimul episod cunoscut din viaţa ei este asediul din vremea războiului curuţilor cu lobonţii (ca. 1700), prilej cu care a devenit o ruină. Şi o ruină a continuat să rămână peste veacuri, ba chiar una frumoasă. Donjonul a fost găurit de căutătorii de comori. Căpătase un aspect romantic, izolat în vârful dealului dintre pâraiele Valea Domnească şi Mălăieşti. Îl vedeai când urcai în Retezat, spre cabana Pietrele. Se afla în marginea satului.

Astăzi, cetatea nu mai există. Au tencuit-o şi reabilitat-o anul trecut. Au pus un coronament turnului, din cărămidă, în contextul în care nu s-a folosit nicicând cărămidă la ridicarea lui. Şi un acoperiş de mai mare dragul, cu antenă în vârf. Se munceşte de zor la „restaurarea” restului fortificaţiei. S-a placat un drum de maşini, cu gresie chinezească, s-a instalat un parapet făcut din piatră de râu ca la agropensiuni. Şi planurile sunt şi mai mari, ne anunţă primăria. Speră să adune toţi turiştii din ţară. Turiştii din specia grătaragiului comun.

 

Cetatea Mălăieşti în vara anului 2013 (fotografie preluată din ziarul Replica Hunedoara)

 

Din căutări internaute aflăm că firma care a făcut această treabă minunată se cheamă Electra Geniu SRL şi vine de la Vorţa, un sat de pe lângă Certej. Are o bogată experienţă în şantiere de „restaurare”. Nu ştim care, dar sperăm că a restaurat măcar blocuri şi clădiri de birouri. La astea sigur se pricep. De aceea, responsabilul-inginer al şantierului de la Mălăieşti anunţă că ei vor doar „consolidarea şi refacerea zidurilor cetăţii, astfel încât obiectivul turistic reabilitat să permită turiştilor un circuit interior de vizitare”. În rest lucrurile sunt obişnuite: „iluminat arhitectural, amenajarea de căi de acces, dar şi construirea unei parcări pentru autoturismele vizitatorilor”. Din care înţelegem că vizitatorii vor fi numai cei cu automobil. Se pare că totul s-a petrecut cu aprobarea plină de abnegaţie a arhitectului şef al giudeţului, o doamnă. Măria sa este directoare la… ţineţi-vă bine… Keops Urban Proiect SRL.

Keops şi Electra. Într-o adaptare locală a tragediei lui Sofocle, fratele eroinei nu mai este Oreste. Oreste a plecat acum câţiva ani de la Antena 2. Fratele Electrei este un faraon egipţian. Împreună, ei nu mai vor s-o omoare pe mama lor, Cetatea. Vor doar s-o mumifice, de aceea i-au tras cel mai îngrozitor sarcofag. Apoi o s-o arate la bâlci, să-şi scoată pârleala. Aceasta este tragicomedia greacă altoită în pământ haţegan.

 

O fereastră de tragere în donjonul de la Mălăieşti după restaurarea, reabilitarea şi mai ales lambrisarea ei recentă. În curând o să apară ghiveciul cu flori sau icoana cu beculeţ; în caz de beculeţ, priza va fi cea instalată mai sus (fotografie Medievistica.ro)

 

Ziarele locale anunţau încă din ianuarie anul acesta că va fi “o cetate medievală cu tot ce-i trebuie”. Din folosirea verbului „a trebui” înţelegem că cetatea nu era deloc bună. Ea nu putea fi vizitată citind panouri cu fraze şi desene, lăsând lumea să-şi închipuie singură ce a fost acolo. Pasul către imaginaţie este greu dacă nu ştii cum să-l faci. Şi tocmai de aceea, pentru că imaginaţia e direct legată de educaţie, autorităţile locale nu sunt în stare să se ridice la nivelul monumentului. Pentru că au un handicap mintal (lipsa imaginaţiei), autorităţile cred că toţi vizitatorii sunt la fel de proşti. Primarul a uitat că obligaţia lui este cea de a proteja monumentul, iar nu de a scoate cât mai mulţi bani de pe urma lui. De aceea, ruina nu putea fi curăţată periodic, o operaţie simplă şi deloc costisitoare. Ruina trebuia să devină o fabrică de făcut bani.

Numai că autorităţile nu pot miza pe banii celor care vor doar să viziteze monumente. Nu-i cunosc, nu i-au întâlnit niciodată în vacanţă. Puse în situaţia de a-şi imagina direcţii de dezvoltare turistică, autorităţile nu cunosc decât propriul lor turism. Iar turismul lor e circul colorat, kitschul mahalalei. Bâlciul cu gură-cască. Un bâlci trebuiau să facă şi la Mălăieşti.

Iată de ce s-au hotărât să doteze cetatea după gustul lor. În fişa tehnică de la licitaţie se explică succint noile atracţii ale Mălăieştiului. Parantezele îmi aparţin.

Vor fi achiziţionate „o panoplie pentru arme” (sigur aveau aşa ceva ‘feudalii’ de la Mălăieşti!), „o armură medievală” (de unde? care muzee ar fi dispuse să cedeze una? sigur o vor face din tablă), „steaguri cu tematică heraldică” (aveau Sărăcineştii blazon?), „steaguri de luptă” (aveau banderiu, adică steag de luptă?) „sau de breaslă” (aveau bresle în fundul văii, ascunse printre râpe şi copaci?), „având diferite dimensiuni” (să fie variaţie!), „pictate manual sau brodate, pe suport textil” (bine că nu metal sau plastic), „scut, coif, cămaşă de zale, lance, buzdugan” (astea merg, dar să fi fost măcar găsite în zonă), „bici de luptă” (ha?), „halebarde” şi musai „o sabie” (sper că nu de samurai; pentru cei care nu ştiu, spada şi sabia nu-s unul şi acelaşi lucru).

Până aici se ţin măcar de tematica războinică. Dar aflaţi că urmează să fie cumpărate şi „o sobă rudimentară de gătit” (soba medievală şi modernă-timpurie fix-pix la gătit se folosea, de aia costau cahlele o avere), „un clopot” (să cheme turiştii la slujbă?), „farfurii din lut ars” (începe să sune a Muzeul Satului), „linguri din lemn” (…a talcioc), „un pătuţ de copil” (de la Ikea? naşte în curând muzeografa?), „mese, scaune şi bănci din lemn masiv” (pentru turişti, să nu-i doară picioarele?), „costum medieval” (ce-i ăla? de când? de care?), „obiecte casnice şi de mobilier” (adică să umplem cu ceva spaţiul, să nu rămână gol) „şi altele”.

Urmează dotările moderne, între care „un telescop” cu ajutorul căruia veţi putea „admira împrejurimile cu adevărat spectaculoase” (din care înţelegem că pentru a vedea natură va trebui să priviţi departe, cu telescopul; priveliştile pe care le vedeai până acum cu ochiul liber n-o să mai fie, au intrat în PUZ), „mobilier de expoziţie” (pentru farfuriile de lut şi lingurile de lemn), ba chiar şi „o staţie de amplificare cu boxe” (la utilitatea celei din urmă mi-e de-a dreptul groază să mă gândesc). Primarul comunei a declarat, tot pentru ziarele locale, că “speră ca tot ce mai este de făcut, inclusiv mobilarea şi dotarea cetăţii, să se termine în luna mai a acestui an”. Aşa că, dragii mei, din luna mai s-a instalat cocălăreala.

 

Cetatea Mălăieşti în iarna anului 2013-2014 (fotografie Pensiunea Iancu)

 

Să ne imaginăm câteva clipe din noua viaţă turistică a cetăţii Mălăieşti. Vom închipui un tată de familie cu tricou fotbalistic tras peste burta de bere, parcându-şi automobilul propetate personală în parcarea medievală de lângă cetate. Vor veni de la rezervaţia cu zimbri, unde copiii vor arunca cu pietre în animale. Iar zimbrii vor îndura, având de ales între a fugi în soare sau a sta loviţi de pietre la umbra rară din ţarcul lor. Mamei de familie, într-o rochie robustă, dar diafană, cu flori mari violet, îi va urca în gât gustul micilor mâncaţi la popas, că erau mai ieftini, pe la ora 1. Le va striga apoi puradeilor să nu mai zbiere şi să stea locului, deşi tot ea le va fi dat trei litri de Adria Cola şi câteva ciocolăţele cu aromă de banane, piersici şi căpşune (trei-în-unu, după gustul popular).

Tatăl va ofta şi va înjura că nu au pus parcarea direct în cetate. Va gâfâi, deşi nu va avea de urcat, va da jos tricoul şi-l va pune în jurul gâtului, pe ceafa groasă, să-i absoarbă transpiraţia. Mama se va apropia de intrare unde vor flutura patru steaguri: cel naţional, cel european, steagul NATO şi vreo coţcărie inventată cu blazonul local, de Mălăieşti. Se va târgui pentru un preţ redus. În cetate, puradeii vor alerga bezmetici şi vor pune mânuţa pe toate exponatele. Slavă Domnului că exponatele vor fi făcute în China. Mare pagubă. Dacă se strică, cumpărăm altele în locul lor.

Tatăl va admira armura, se va extazia cât de tare luceşte. Va pune mâna pe buzdugan, dar curatorul va striga la el. Se vor uita la Amza Pellea călărind în cămaşă albă în regia lui Sergiu Nicolaescu. Va fi o proiecţie cu subiect istoric la etajul al doilea. Ghidul le va povesti câteva noţiuni de bază din manualul de istorie, clasele gimnaziale. Nu prea multe, că nu-i bine să sperii omul cu treburi pe care nu le ştie. Oricum nu le va şti prea bine nici ghidul. Iar mama va observa lingurile de lemn şi vasele de lut ars. Va fi cuprinsă de fiorul naţional, îşi va aduce aminte de vacanţa de anul trecut la Lacul Roşu. Trebuia să fi cumpărat nişte vase de la corundeni; ăştia de pe aici le dau cam scump.

Din staţia de amplificare îi va asurzi muzica “medievală”. De preferinţă Blackmore’s Night, cu accente disco. Dacă turiştii se vor simţi vexaţi, ghidul va băga CD-ul cu manele. O să fie aia cu “duşmanii mei”, merge bine cu biciul de luptă.

Ajunşi la ultimul etaj al turnului, cel nou, de cărămidă, loazele vor vrea să se uite cu telescopul. Dar costă şi nu au monede. Tatăl va inspecta împrejurimile şi va spune că nu merită. Să ţină mai degrabă banii pentru o ciorbică la pensiune. Loazele, surescitate, vor trage totuşi clopotul şi vor scrie “p…a” în trei locuri pe tencuială. Noroc că tencuiala nu e nici ea istorică. Mama se va supăra, dar nu pentru grafite (un grafit cu numele familiei va zgâria şi ea cu cheia de la maşină), ci pentru că au asurzit-o. Apoi vor coborî.

Întreaga familie va căuta veceul. La sfârşit nu vor fi înţeles nimic, dar le-a plăcut, era curat. Se vor întrista că nu au găsit magneţi de frigider cu cetatea, dar vor admira curtea interioară, placată cu gresie, şi mai ales ghivecele cu flori expuse în căruţe lăcuite. Vor sta pe bancă, un copil se va duce la maşină să aducă ultima sticlă de Adria Cola, şi vor fi cu toţii mulţumiţi.

Mamei îi va plăcea tare mult Evul Mediu. Are destule idei despre cum să amenajeze o curte medievală acasă, numai de-ar prinde tăticul încă un contract cu primăria din oraşul lor…

 

Cetatea Neamţului în vremurile noastre. Viziunea turismului de mahala (fotografie Neamţ Virtual)

 

Aceasta este cetatea Mălăieşti, croită după calapodul dezastrului din anii trecuţi de la Cetatea Neamţului. O “restaurare” în serie, o Ciumă care cuprinde toată ţara. Dacă mai pune primăria mâna pe nişte bani europeni, va spânzura câteva manechine de turn, va instala un alt manechin în temniţă (fosta cămară de provizii) şi va cumpăra haine medievale pentru curatori. Dacă până acum cetatea reuşise să supravieţuiască speriindu-i pe cocalari, pantofari şi manelişti prin austeritatea ei, dacă veneau să o viziteze numai cei care nu asudau urcând dealul, de acum a devenit “o cetate medievală cu tot ce-i trebuie”. Tot ce-i trebuie pentru turismul cu specific naţional-rural-de mahala.

În cazul în care nu aţi înţeles, neamul românesc e atât de arierat încât datoria noastră, a celor care îndrăgim patrimoniul, e să documentăm monumentele până nu le haleşte Omul Nou. Am învăţat destul de repede că nu mai pot fi salvate, mai devreme sau mai târziu tot o să le distrugă. Nu ne rămâne decât să le pozăm, să ştim ce-a fost înainte de Disneyland. Şi să schimbăm la sfârşit andrisanţii.

Aşa că, stimaţi comanditari şi restauratori, cu dregătorii la nivel judeţean şi naţional, mai bine vă faceţi de-a dreptul motel din monumentele istorice! Cele „restaurate” arată oricum ca motelurile care ţi se dau cu ora atunci când cobori din cabina de camion. V-aţi tras alei şi parcări, să nu asude părul de pe burdihan. Amenajaţi grătare! Încurajaţi turismul! Puneţi covoare „persiane” şi tablouri cu oiţe, termopane şi gresie. Ajută la digestie.

Nu-mi rămâne decât să vă felicit. La Mălăieşti aţi făcut o treabă… mare!

La trecutu-ţi mare, mare viitor!