Atunci cand ne referim la Reforma Protestanta din perspectiva ortodoxa, tindem sa percepem acest eveniment crucial al istoriei Bisericii, ca pe unul ce ne ramane exterior, intrucat nu ne-a privit in mod direct. Atat cauzele cat si meritele sunt disputate intre romano-catolici si protestanti, noua ortodocsilor, cuvenindu-se, cel mult, rolul de "arbitru”.
Nu trebuie sa uitam insa ca Reforma Protestanta nu a insemnat numai o reactie la starea cazuta a Bisericii Romano-Catolice, caracteristica acelor vremuri, ci si o abatere, de la Traditia Bisericii, asa cum a fost aceasta pastrata si marturisita peste veacuri, in Biserica Ortodoxa.
Reforma a insemnat asadar nu numai ruptura de Catolicism, ci si de Ortodoxie, chiar daca intr-un mod indirect, in masura in care nu a facut decat sa adanceasca si totodata sa inmulteasca, diferentele dogmatice si pe cele de cult, deja existente intre cele doua mari Biserici.
Reforma protestanta prin proclamarea cunoscutelor sintagme "sola fide” si "sola Scriptura” a insemnat, fara indoiala, o ruptura de trecut, de Sfanta Traditie.
Reforma Protestanta si respingerea monahismului
Noua atitudine teologica rezultata din Reforma, a vazut in monahism o deformare a crestinismului autentic. Luther insusi, apostaziat din monahism si casatorit cu o calugarita, marturisea ca imbratisarea voturilor monahale este echivalenta cu lepadarea de Hristos si cu abandonarea adevaratei credinte.
De ce a pus Martin Luther "in acelasi sac”, monahismul catolic probabil decazut, al vremii sale, cu idealul monastic, insemand unire cu Dumnezeu prin rugaciune, prin smerenie, prin saracie, prin ascultare, prin vederea continua a pacatelor proprii, prin renuntare la valorile acestei lumi, prin castitate, prin dragoste pentru intreaga creatie si pentru Dumnezeu, asa cum a fost practicat de Sfintii Parinti ai Bisericii?
Un posbil raspuns il constituie intelegerea subiectiva a Epistolei catre Romani si a celei catre Galateni ale Sfantului Apostol Pavel, mai ales in ceea ce priveste doctrina despre credinta si indreptare (mantuirea numai prin credinta nu si prin fapte). Aceasta noua intelegere a Scripturii a condus la respingerea monahismului manifestata in Reforma.
Respingerea monahismului a urmat firesc dupa intelegerea mantuirii ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Aceasta pozitie este justificata (inteleasa din perspectiva doctrinei lor) insa intelegerea specifica este in intregime contrara aceleia din Biserica primara. Faptul ca mantuirea este darul lui Dumnezeu iar ca omul se indreapta prin credinta nu a constituit niciodata o problema in Biserica primara. Dar din perspectiva lui Luther orice tip de "fapte”, cu atat mai mult cele ale monahilor in lupta lor ascetica, erau considerate ca fiind in contradictie cu natura gratuita a harului si cu mantuirea vazuta ca dar.
Daca cineva era intr-adevar indreptat prin credinta , atunci – in intelegerea lui Luther - omul nu se poate indreapta prin "fapte”.
Pentru Luther "indreptarea prin credinta” reprezinta o justificare exterioara, o indreptare total independenta de orice schimbare in profunzimea vietii spirituale a persoanei. Pentru Luther, "a indrepta” insemna sa declare pe cineva drept sau just, nu sa-l si "faca” drept, sa-l transforme interior.
In acest sens, Luther a creat un legalism chiar mai grav decat cel pe care el l-a intalnit in gandirea si practica Bisericii Romano-Catolice din vremea sa.
Nicaieri nu exista marturia "faptelor” atat de evidenta ca in monahism. Atunci, monahismul a putut fi respins si respins a si fost.
Potrivit parintelui Georges Florovsky atitudinea lui Luther se intemeiaza pe acea al lui Pavel care se afla in controversa cu Iudaismul in special in Epistola catre Romani. Era vorba de "cuvantul legii”, adica legea asa cum era inteleasa, interpretata si respectata de catre iudei in vremea Sfantului Pavel. Luther a identificat acest lucru cu situatia de decadere a Bisericii Romano Catolice din vremea sa. Astfel, a incercat sa salveze adevarata natura a mantuirii, harul dumnezeiesc. Va pierde insa din vedere celalalt aspect, participarea libera la acest dar .
Dumnezeu este Cel care cheama pe toti la mantuire dar si Cel ce desavarseste chemarea, Cel care mantuieste. In acest sens mantuirea este un dar. Omul insa este cel care trebuie sa raspunda duhovniceste prin credinta si fapte acestui dar.
Acest adevar este trait si marturisit neintrerupt inca de la inceputurile Bisericii, nu numai de monahismul ortodox, ci si de intreaga viata a Bisericii Ortodoxe (mireni si monahi). In monahism - fara a fi o regula - efortul ascetic este insa, de obicei, mai evident decat in viata mirenilor.
Monahismul protestant
Atitudinea lui Luther este motivul esential pentru care nici in secolele urmatoare, incercarile ce s-au facut in randul diferitelor culte protestante si neoprotestante, de a injgheba o renastere a duhului monastic au ramas timide si infructuoase.
Monahismul in traditia protestanta incepe de la John Wycliff, care a organizat "Ordinul Preotilor Saraci”, pentru a promova ideile sale reformatoare. Chiar si cativa dintre protestantii luterani aveau sa urmeze viata monahala. Abatia Loccul si Abatia Amelungs sunt manastirile luterane cu cea mai indelungata traditie. In sec. XIX – XX s-a constatat o reinviere a vietii monastice in randul protestantilor. Multi dintre ei au revenit la invataturile si practicile monahale din Biserica Romano Catolica.
Despre acest aspect IPS Bartolomeu Anania marturiseste: "De cateva decenii, lumea crestina asista la aparitia unui fel de ordine calugaresti protestante, ivite in tari deosebite, independente unele de altele, ca si de ierarhia oficiala a Bisericii. Promovate de initiative particulare, de multe ori fara sa fi avut, de la inceput, o viziune completa si clara a modalitatilor lor de organizare, aceste nuclee s-au dezvoltat pe tacute, in anonimat, asa incat de existenta lor nu s-a luat act decat foarte tarziu.
De asemenea, exista expresii ale unui "monahism ecumenic”, evidente in Comunitatea fratilor din Taizé, in Comunitatea Monahala de la Bose si in comunitatile miscarii "Noul Monahism” provenind din evanghelismul protestant.
Faptul ca in protestantism, in ciuda eforturilor initiale, nu s-a putut renunta definitiv la viata monahala, chiar daca aceasta a imbracat peste secole forme diverse, arata ca monahismul este o necesitate a vietii crestine.
Nu trebuie sa ne batem cu pumnul in piept, intr-un mod triumfalist, referindu-ne la monahismul ortodox actual sau la cel romano-catolic, in raport cu cel protestant. Raul s-a inmultit in lume intr-o asemena masura, incat nu exista suficienti monahi si adevarati crestini, nici de-o parte, nici de alta, care sa poate schimba in bine fata acestei lumi. Intr-un sens, poate si monahismul ortodox constituie numai umbra celui de odinioara.
Dar acest fapt, nu inseamna sa nu afirmam importanta Sfintei Traditii alaturi de Sfanta Scriptura in viata Bisericii si responsabilitatea pe care o avem in a le pastra si marturisi, intr-un mod cat mai autentic.
Protestantii au renuntat candva la Sfanta Traditie, pentru ca in ultimele veacuri sa manifeste interes in cautarea comorilor ei.
Radu Alexandru .
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius