N-am ales titlul doar ca atenţionare că suntem în Anul Caragiale. Cu moştenirea lui de destine necategorice, interesante, dar nelă sate decât să promită.
Mai sunt, schimbând ce e de schimbat, perioade literare care cultivă, fatal, schiţa. Între ele, anii ’30. „Pe vremuri din astea, nimeni nu mai închide socoteli, ci deschide conturi noui”, scria, în prefaţa Cărţii sale cu poeţi, de la Vremea, din 1935, Lucian Boz. Cel care ar fi putut deveni, dacă vremurile ar fi fost răbdătoare, un cronicar de etapă, cel puţin. Repezeala augurilor sub care a început să scrie l-a livrat unei vieţi de aventurier (v. reconstituirea lui Ilie Rad din România literară nr. 34/2009). Ne-au rămas, deci, puţine mărturii a ceea ce promitea să fie un talent de critic. Încercat pe câţiva dintre contemporani, mai cunoscuţi sau mai obscuri, în Cartea cu poeţi.
Verdictele, mai ales dacă le potrivim cu timpul când au fost date, sunt proaspete: „Estetica d-lui Arghezi aceasta este: să găsească unghiul vizual sub care urâtul se înconjoară de aureolele frumuseţii.”(p.15) Ori: „Cred că Bacovia a fost singurul poet român care n-a influenţat vocabularul. Nu există, pe cât ştiu, nici un cuvânt care să poarte grijă fiinţei lui, aşa cum sunt cuvinte eminesciene, argheziene, care fascinează pe imitatori. În schimb, Bacovia a pus în circulaţie o seamă de motive şi de stări sufleteşti, a creat pentru anumite lucruri tiparele cuvintelor şi muzica şi alhimia emoţiei - şi aşa vor rămâne.” (p. 22)
Se vede, fie şi din câteva exemple, că Lucian Boz nu este un demolator de statui. Pe Ion Barbu, de pildă, îl execută elegant („în definitiv, ce vrea omul acesta cu poezia sa? Nici mai mult, nici mai puţin decât absolutul. Absolutul este un gong, care de-atâta izbire începe să sune dogit.” – p.58), deşi are, în ce-l priveşte, dezamăgirile unui iubitor de forme frumoase, mai mult decât de esenţe alambicate.
E firesc, atunci, să-i placă, mai degrabă, tristeţile lui Demostene Botez, traduceri „pentru ziua de azi a melancoliei eminesciene – p.70”. De fapt, în urmă cronicilor lui Boz nu rămân criterii, ci empatii. Un mic zodiac, cum însuşi sugerează, în prefaţă, încercând să citească, în câte un vers, un destin. Un destin împreună, al poetului şi al cititorului ce nu-şi zice (tocmai) critic: „vibraţiile de lumină şi de emoţie ale cărţilor cari m-au plăcut şi pătruns – p.8”.
Aşadar, cu erudiţie fină, care nu ajunge, nicăieri, să încarce pagină şi să supere, şi cu instrumente moi, care nu rănesc fiinţa subţire a plachetelor de versuri, Lucian Boz se apropie de o generaţie amestecată, care fierbe încă, din care destui rezistă şi mulţi se pierd. Îi întâlnim, în enumerarea lui, care împarte paginile, fireşte, inegal, pe George Gregorian sau pe Dragoş Vrânceanu, trecuţi în fugă, şi peste care istoria literaturii va trece de tot.
Spre sfârşitul Cărţii cu poeţi Boz se joacă. Aşa încât îl regăsim pe Urmuz ca poet, şi pe Bonciu ca traducător de poezie. Încă o dovadă că lectura cronicarului e pleziristă, alegând, din fiecare, fâşii care-i convin, lipindu-le şi dezlipindu-le într-un portret de generaţie încă nefixat. Începând cu Arghezi, încheind cu Bogza, între două forme de violenţă şi două stări de scandal, survolul lui Lucian Boz e o dare de seamă liniştită despre o epocă tulbure. În care încape multă căutare de sine, mult experiment, mult simulacru şi multă fanfară. Peste toate zgomotele acestei lupte, cronicarul nu ţipă mai tare, cum fac destui congeneri şi prieteni, prinşi în sclipitoare dispute de idei. Rezistenţa – cu puţine excepţii – a părerilor lui vine dintro preţuire nepartizană, căreia i se pot reproşa, cel mult, înclinaţii de gust, dar nu concesii de tabără. Echilibrat şi bine citit, fără să dea lecţii de comparatism ostentativ, Lucian Boz ar fi putut fi vocea unei critici fără parti-pris-uri, întro vreme a tuturor invectivelor. Sorţii momentului au vrut, însă, altfel.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius