Moartea unei străzi

[Bucuresti]

http://www.observatorcultural.ro/Moartea-unei-strazi*articleID_2670...

În anul 1974, regimul comunist a emis o lege (Legea 58/29.10.1974) privind siste­matizarea teritoriului și a localităţilor urbane și rurale. Acest decret a adus după el demolarea parțială și, în unele cazuri, totală a unor orașe și sate, pentru a fi reconstruite apoi după noile planuri de dezvoltare multilaterală a României. Cumva, satele trebuiau împuținate, iar orașele să arate toate la fel, pentru a rezulta suprafețe de pămînt cît mai mari, destinate agriculturii. Această lege a reprezentat un adevărat dezastru pentru o parte însemnată a populației, dar mai ales pentru patrimoniul arhitectural românesc. O mare parte a Bucureștiului a fost demolată rapid pentru a face loc unor proiecte faraoni­ce precum Casa Poporului, Centrul Civic, bulevardul Victoria Socialismului, lucrări ce au fost inaugurate chiar de către Ceaușescu la 25 iunie 1984.

Aceasta este povestea unei străzi dispă­rute și, odată cu ea, a unui întreg cartier aflat între Piața Unirii și Poșta Vitan. Străzi ca: Sfînta Vineri, Calea Văcărești, Mircea Vodă, Bravilor, Labirint, Pitagora, Sf. Ioan Nou, Ba­nu Mărăcine, Sf. Nicolaie Jitniță, A­dam Goldfaden, Calea Dudești sînt numai o parte din străzile care au fost dărîmate total sau parțial. Și asta pentru ce? Pentru Victoria Socialismului, o arteră de trei-patru kilometri inspirată din arhitectura regimurilor totalitare, în special din China și Coreea de Nord.

A fost condamnată la moarte într-o zi de duminică dimineața, în luna iunie a anului 1985, cînd clopotele zecilor de biserici din cartier vesteau ziua Domnului. În locul în care strada Bravilor se intersecta cu strada Smeurișului, în dreptul Sinagogii Malbim, au apărut președintele de atunci al țării, soția sa, împreună cu primarul și cîteva persoane. Au consultat niște hîrtii, apoi președintele a privit de jur-împrejur și cu un simplu gest al mîinii, asemenea unui salut dat neantului, a despărțit pentru totdeauna un cartier întreg de restul orașului. A fost o sentință scurtă, prin care am fost jefuiți de o parte din viața noastră și de ceea ce, pentru noi, însemna atunci acasă.

Moartea unei străzi

Sistematizarea

După numai cîteva zile de la cutremurul din 1977, Ceauşescu a adus în discuție, în şe­dinţa CPEx din 10 martie 1977, planul său de a realiza „un centru mai bine sistematizat, mai modern, unde să facem în viitor şi mitinguri, adică să devină un centru politico-administrativ“. „Marele arhitect“ a subliniat: „dacă demo­lăm tot, Bucureştiul va fi frumos“ (1.)

Un Raport al Secţiei Organizatorice al CC al PCR privind sistematizarea localităţilor din 1986 arăta că, din totalul de 13.123 de sate existente în România, trebuia să fie păstrate numai 9.192, restul de 3.931 fiind „propuse pentru dezafectare şi strămutare în alte localităţi cu perspective mai mari de dezvoltare economico-socială“. (2.)

 

În București, după cum susține arhitectul Gheorghe Leahu în lucrarea sa Martor al demolării Bucureştilor, au fost demolate 20 de biserici şi mănăstiri, iar alte opt au fost translate. Cartiere întregi au fost rase de pe fața pămîntului, locuitorii din zonele demolate au fost, peste noapte, urcați în camioane și strămutați în blocuri, unele dintre ele neterminate. (3.) Unii locuitori au murit atunci, la propriu, de su­pă­rare, iar alții, refuzînd să-și părăsească lo­cu­ințele, în cele din urmă s-au sinucis.

 

Din nefericire, acest plan de sistematizare destinat Bucureștiului a inclus și reorganizarea unei mari zone din centrul Capitalei: Piața Unirii, Calea Călărașilor, străzile Sfînta Vineri, Mircea Vodă, Negru Vodă, Căuzași, Calea Văcărești și alte străduțe adiacente lor: Labirint, Bravilor, Abram Golfaden, Bradului, Theodor Speranţia etc. Au fost dărîmate atunci biserici, sinagogi, alte clădiri ce apar­țineau atît Bisericii Ortodoxe Române, cît și cultului mozaic, dar și case de locuit din patrimoniul urban anonim, adevărate monumente de arhitectură. Stiluri de arhitectură ca cel brîncovenesc, românesc, neoromânesc, neoclasic, art deco și eclectic au pierdut atunci exponate de mare valoare ce-i imprimaseră Bucureştiului aerul său parizian.

 

„Această calamitate – scria academicianul Dinu C. Giurescu – este urmarea efortului de a impune prin autoritatea Statului și prin decrete un experiment social nemaiîntîlnit pînă acum în istoria Europei.“ (4.)

În nuvela Harrison Bergeron, scriitorul american Kurt Vonnegut descrie o societate dintr-un viitor nu prea îndepărtat, undeva în jurul anului 2080, în care guvernul trebuia să se asigure că absolut toți cetățenii vor fi la fel. Astfel, cei mai frumoși trebuiau să poarte măști, cei mai puternici trebuiau să poarte greutăți atîrnate de corp, iar cei mai inteligenți aveau pusă pe cap o cască pentru a-i împie­dica să gîndească. Cam aşa s-au comportat toate societățile totalitare, toate dictaturile, indiferent de țară, indiferent de timp. Comunismul a fost una dintre ele, şi-a dorit un om de tip nou, multilateral dezvoltat, care să tră­iască în orașe dormitor, cu capul plecat, fără do­rințe, fără idealuri, fără competiție.

Piața şi strada Căuzași

Piața Căuzași era locul în care se întîlneau cîteva străzi pline de istorie din vechiul București: strada Căuzași, strada Calea Văcă­rești, strada Bravilor și strada Labirint, strada Abram Golfaden și strada Pitagora. Toate aceste străzi au căzut victimă procesului de sistematizare pe care regimul de atunci îl rezervase întregii țări și, în special, orașului București.

 

Strada Căuzași se forma din Splaiul Unirii, în dreptul străzii Banul Mărăcine, și urca ușor, spre stînga, oprindu-se în piața cu același nume. Una dintre clădirile pe care vreau să le amintesc aici este fostul Liceu „Alexandru Ioan Cuza“ aflat în aceeași curte cu Școala Generală numărul 79. Edificiul era o construcție impozantă, ridicată în anul 1898, fostă cazarmă a gardienilor publici, devenită mai tîrziu Liceul Comercial „Carol I“. Lîngă el s-a construit, ulterior, clădirea școlii generale, loc în care aproape toţi copiii din cartier am făcut clasele primare.

 

O altă clădire, poate cea mai valoroasă construcție de pe strada Căuzași, a fost Institutul de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici“. Institut creat și construit de frații Minovici, primul institut de medicină legală din Europa a fost ridicat în anul 1892 și demolat în luna septembrie a anului 1985. Institutul dispunea de un muzeu, un amfiteatru, o bibliotecă de mare valoare și o capelă. Aceasta era de o frumusețe rară, fiind construită de marele arhitect Paul Petricu, cel care contribuise la reconstrucția a numeroase biserici, printre care Biserica Sf. Silvestru, datată 1743, și Biserica Sf. Mina-Vergu (1724), iar după planurile sale a fost reconstruită, în anul 1890, capela Cimitirului Bellu și a fost construită capela Cimitirului Sf. Vineri.

Intrarea principală în institut, aflată la intersecția dintre strada Căuzași și Splai, era încadrată de două basoreliefuri minunate, pe care, în drumul spre casă, copil fiind, le-am admirat de zeci de ori încercînd să le deslu­șesc. În holul de la intrarea principală, profe­sorul Mina Minovici a așezat inscripția: „MEDICINA DUX AUXILIUMQUE JUSTITIAE“, (Medicina este conducătoarea și ajutorul justiției). Din păcate, în anul 1985, justiția nu a putut în nici un fel să-i ofere un ajutor. Institutul a fost pus la pămînt printre ultimele clădiri din cartier.

Calea Văcărești

Calea Văcărești era a doua stradă venită la întîlnire. Pornea din Piața Sfînta Vineri, care era un adevărat reper pentru întreg cartierul. Acolo se afla Biserica Sfînta Vineri-Hereasca, înconjurată de Așezămintele Năsturel-Herescu și care adăpostea icoana făcătoare de minuni a Cuvioasei Parascheva, motiv pentru care era, poate, cea mai îndrăgită biserică din București. În piață se mai găsea clădirea Tribunalului Sectorului 3, împreună cu multe alte case, unele cu etaj, care găzduiau la parterul lor tot felul de ateliere de reparații și multe magazine mici. Îmi amin­tesc că piața a fost demolată în etape, mai întîi Așezămintele Năsturel-Herescu, în vara lui 1985, moment la care, întîmplător, am asis­tat, apoi, rînd pe rînd, micile clădiri, tribu­nalul, iar în iunie 1987, într-o zi de vineri, Bi­se­rica Sfînta Vineri.

Calea Văcărești traversa piața Căuzași, se intersecta cu Bulevardul Mărășești, trecea de Splai, urca pe lîngă Mănăstirea Văcărești, cea care a fost cea mai însemnată mănăstire din București, fiind demolată între anii 1984 și 1987, ajungînd pînă în cartierul Berceni.

De o parte și de cealaltă a Căii Văcărești, s-au așezat adevărate monumente de arhitectură, clădiri ce ieșeau în evidență prin simplitatea și prin rigoarea expresiei plastice. Bi­sericile Sfîntul Nicolae-Jitniță, ridicată în anul 1712, și Sfîntul Nicolae din Sîrbi, ctitorită în anul 1692, s-au aflat și ele pe Calea Văcărești, fiind demolate puțin mai tîrziu, în anul 1986. O vreme am crezut că vor scăpa, dar n-a fost să fie așa.

În cartea sa București-Arhipelag. Demolările anilor ‘80: ștergeri, urme, reveniri, Cristian Popescu amintește că, cu numai cîteva zile înainte de a fi demolat, cinematograful Tomis, aflat și el pe Calea Văcărești, lîngă fri­zerie, în dreptul străzii Măcin, a găzduit filmulToată lumea rîde, cîntă și dansează. (5.) Ironia sorții...

Strada Bravilor

Din Piața Căuzași pornea strada Bravilor. Strada, ca de altfel întreg cartierul, era locul în care se stabilise, în urmă cu peste un secol, comunitatea evreiască spaniolă, lăsînd o moștenire frumoasă orașului, prin arhitectura locuințelor și a lăcașelor de cult. Întreaga zonă era o compunere de stiluri de arhitectură: întîlneai acolo stilul eclectic, modernist, neoclasic sau neoromânesc. Fațadele purtau stucaturi și basoreliefuri de mici dimensiuni, ușile și porțile caselor erau, multe, în stil Art Deco, iar ca un numitor comun, toată zona era pavată cu piatră cubică din granit.

La intrarea pe strada Bravilor, la numărul 1, colț cu strada Căuzași, se afla un magazin alimentar. O clădire frumoasă, cu vitrine largi, aflată pe două străzi cu intrare din strada Căuzași, chiar în dreptul stației autobuzelor 34 și 42. De acolo, în anii ’80 ne ri­di­cam raţiile de alimente și ne iroseam timpul liber stînd la rand pentru tot felul de nimi­curi. Mai sus, la numărul 4, lipită deAlimentara, se afla Sinagoga Rabin Gaon Meyer Leibiş Malbim. Meir Leibuș Malbim (1809-1879) a fost un teolog evreu ortodox și, între anii 1859-1864, rabin-șef al Bucureștiului. Iar sinagoga îi purta și îi cinstea numele. Lăcaşul de cult, fondat în 1864, era principala sinagogă ortodoxă din România, aici fiind rabin la un moment dat și Dr. Moses Rosen, fost șef-rabin al Cultului Mozaic din România (1948-1994). Sinagoga Malbim era o clădire mare, construită în stilul neoclasic, apoi eclectic, avea 1.200 de locuri, o bibliotecă precum și o sală mai mică de rugăciune. (6.)

La numărul 10 se afla o casă cu etaj, în stil neoclasic, cu stucaturi minunate, iar în curte era un castan uriaș sub a cărui coroană, vara, se juca șah, table, iar cei bătrani ne povesteau istoria cartierului împreună cu propria lor istorie. Peste drum, la numărul 11, într-o clă­dire cu trei etaje, construită în stil modernist în anii ’40, locuiam eu. La nr. 13, într-o curte îngustă, în formă de potcoavă, locuia familia Peltz. Isac Peltz, scriitor și ziarist român de origine mozaică, a fost tatăl cunoscutei graficiane Tia Peltz și a evocat în romanul săuCalea Văcăreşti, mult mai pe larg, întreaga zonă.

Strada Labirint

Era o stradă cu adevărat ca un labirint. Lungă, întortocheată și plină de istorie, a supravieţuit într-o mică parte demolării, devenind astăzi un martor pentru istorie. Pornea din Piața Căuzași și șerpuia pînă în Calea Călărașilor. În ea se adunau străzi cu largă rezonanță în istoria acestui oraș, printre care strada Legislatorului și strada Zaverei, demolate odată cu Piața Căuzași, dar și străzi precum Olteni, Mircea Vodă, Anton Pann, Romulus, Parfumului și Traian, locuri care, din fericire, au supraviețuit. Imediat cum intrai pe stradă, pe colțul din stînga, aflată la parterul unei clădiri frumoase cu fațade pe două străzi, se găsea o farmacie. Vizavi se afla CEC-ul, o clădire puțin retrasă, cu cîțiva plopi la intrare. Mai sus, pe partea dreaptă ajungeai pe strada Zaverei, stradă al cărui capăt era chiar în dreptul Bisericii Olteni, aflate pe strada omonimă. Biserica era o construcție de mare frumusețe, ctitorită în anul 1696, și purta picturi executate de către Gheorghe Tattărescu. Din păcate, nu a supraviețuit, fiind demolată în iunie 1987.

Una dintre cele mai frumoase clădiri din piață se afla pe strada Calea Văcărești, aproape de intersecția cu strada Abram Golfaden. Era o clădire cu două etaje, construită în stil neoromânesc. Mi-o amintesc bine, am desenat-o de multe ori, la etajul întîi avea o verandă de-a lungul întregii clădiri, cu co­loane scurte, iar între ele avea arcade în formă de trifoi. La parter era un magazin de geamuri și oglinzi, iar langă el, o ceasornicărie. În dreptul acestei clădiri, tramvaiul mergea spre dreapta, pe strada Abram Golfaden, spre Calea Dudești. Pe partea dreaptă a străzii Golfaden, chiar pe colț, se afla o casă minunată, cu trei etaje, construită, cred, în stil eclectic, cu elemente neoclasice, avînd la parter Librăria „Anton Pann“. Strada Goldfaden se intersecta cu strada Mircea Vodă, loc din care începea Calea Dudești, ce strîngea de-a lungul ei alte străzi, alte povești.

Astăzi

Pe locul Pieței Căuzași, regimul comunist a construit un magazin universal de mari dimensiuni. Inaugurat în anul 1987, pe numele său „Junior“, magazinul, în urma unor transformări, găzduiește, din anul 2006, Tribunalul București.

Dintre vechile străzi ce porneau din piață, strada Căuzași a fost demolată în întregime, astăzi cu numele ei fiind redenumită o porțiune din fosta stradă Labirint. Strada Bravilor a dispărut în totalitate, iar din Calea Văcărești a mai rămas o mică parte. Piața Sfînta Vineri nu mai există, în zonă a scăpat numai partea stîngă a străzii Mămulari. Din strada Labirint s-a pierdut o mare parte, strada Abram Golfaden nu mai există, iar Calea Dudești, împreună cu străzile adiacente ei, în mare parte au fost demolate.

Aceasta a fost povestea, pe scurt, a unei zone centrale a Bucureștiului trecute prin procesul de sistematizare început de către regimul comunist în anul 1974. O poveste tristă, pe care mii de oameni au purtat-o și încă o mai poartă cu ei, fie că au istorisit-o sau nu.

Sistematizarea a însemnat „distrugerea aproape totală a construcțiilor urbane tradi­țio­nale și înlocuirea acestora cu blocuri de apartamente; mutarea întregii populații rurale de peste 11 milioane de oameni din locuințe unifamiliale, proprietate privată, în apartamente din blocuri, în calitate de chiriași“. (7.)

Ultimele zile

Totul s-a petrecut fulgerător. În două săptămîni de la venirea șefului Statului pe strada noastră, întreaga zonă a fost demolată. A trebuit să părăsim casa rapid, de pe o zi pe alta. Ne-a pus să semnăm că avem cunoştință despre ce se întîmplă, apoi am primit o repartiție, iar a doua zi a venit un camion în care trebuia să ne încărcăm lucrurile. Multe familii formate din doi membri sau persoane singure, ce locuiau în case individuale ori în apartamente cu trei sau patru camere, au primit repartiție în garsoniere sau cel mult în locuinţe cu două camere. Din acest motiv au fost, practic, obligați să renunțe la o parte din obiectele lor de mobilier. Înainte de a ne încărca lucrurile în mașină – trebuia ca toate să încapă într-o singură mașină – a sosit o comisie de la primărie care ne-a atenționat ca nu cumva să luăm cu noi ușile de la intrare, prizele și întrerupătoarele, sobele de teracotă, bateriile de baie, grilajele din fier forjat sau obloanele. Parchetul din locuinţă l-au strîns bucată cu bucată, iar aplicele din holul blocului, la fel. În zonă, aproape toate casele aveau curți și grădini, iar mobilierul de grădină, mese și bănci din piatră sculptată, garduri minunate din fier forjat au fost practic confiscate. Au rămas acolo pianine, aparate de radio și mașini de cusut vechi, covoare, lăzi, obiecte adunate de generații și care, pur și simplu, nu-şi mai găseau locul, fizic, în noile locuințe. Toate acestea au fost încărcate și duse cine știe unde.

 

Era un spectacol absolut sinistru: praf, camioane, excavatoare, buldozere și cîini care lătrau neîncetat. Strada era împînzită de cărăuși, funcționari de la primărie, miliție, lucrători pe salvare și noi, o comunitate devenită ad-hoc o gloată de oameni disperați. Întreaga zonă era pur și simplu sub stare de asediu. Din zorii zilei și pînă noaptea tîrziu, totul se desfășura contra cronometru. Noi, care locuiam la mijlocul străzii, nu ne mutaserăm încă și casele din capatul de sus al străzii începuseră să fie deja demolate. Scoteau ușile și ferestrele, apoi puneau un cablu în golul lăsat de acestea și trăgeau. Casele cădeau imediat, apoi încărcau în camioane zidurile prăbușite şi în urma lor dispărea totul.

 

Am avut vecini care au refuzat să-și părăsească casele în care se născuseră și au fost luaţi pe sus. Am avut vecini care s-au sinucis sau au murit de inimă. Noi am refuzat trei repartiții, fiind printre ultimii care am părăsit strada. Aveam cu toții un sentiment ciudat, cu care nu ne mai întîlniserăm niciodată. Teamă amestecată cu tristețe, cu furie. Ne priveam unul pe celălalt cu coada ochiului, fără să ne spunem nimic. Cei mai tineri părăseau zona cu speranță, în timp ce vîrstnicii adăugau întîmplărilor nefericite din viața lor încă una.

 

Am revenit în cartier la începutul lunii septembrie, în anul 1985. Am mers de-a lungul Dîmboviței, care încă era așa cum o știam: cu malurile pline de verdeață, însoțită de salcii și de tei. Pentru că mă temeam că n-am să mai găsesc strada, îmi luasem drept reper locul în care rîul Dîmbovița o lua spre dreapta, spre podul Mărășești. Dar vechea tramă stradală nu fusese încă modificată, străzile mai erau, fără case, doar piatră cubică acoperită de pămînt, de tot felul de fiare și resturi din zidărie. Institutul de Medicină Legală era dărîmat parțial, capela nu mai avea ferestre, ușă, iar cupola era fără cruce. Am mers printre dărîmături, am trecut peste strada Rovine, unde în urmă cu două luni exis­tau case, și am ajuns pe strada Bravilor, chiar în fața casei în care am locuit. Am urcat pe un morman de ziduri dărîmate și am găsit un ciob dintr-o placă de faianță, din fosta mea casă. Un ciob spart, parcă, dintr-o zi prea tris­tă. Apoi am luat-o în sus, spre Piața Căuzași. Sinagoga Malbim încă nu căzuse. În piață nu mai era nici o construcție, doar plopii din fața CEC-ului și stîlpii de iluminat. Am privit spre dreapta și am văzut Biserica Sfîntul Nicolae Sîrbi de pe strada Pitagora. Nu rămăsese decît ea, singură, încă nedemolată. Am luat-o de-a lungul liniei de tramvai spre Biserica Sfînta Vineri, care încă era vie. La fel și Bise­rica Sf. Nicolae Jitniță. În rest, nu mai era nimic, nici farmacia, nici alimentara, nici magazinul Crinul, nici tutungeria, nu mai era gogoșeria și toneta cu tir din stația de tramvai, nici frizeria, nici Cinematograful Tomis. Mai era jumătate din strada Mămulari, partea cu Templul „Unirea Sfîntă“, construit în prima jumătate a secolului al XX-lea și în care se afla Muzeul de Istorie al Comunităţii Evre­ieşti din România. Apoi am coborît pînă în Piața Unirii, iar ani de zile, după aceea, am refuzat să mai privesc și să mai vizitez zona.

 

Din păcate, atunci n-am apucat să fac nici o fotografie. Făcusem una cu cîteva zile înainte de a începe demolarea. Fotografiasem locul unde, cu două săptămîni înainte, președintele de atunci al țării, printr-un simplu gest al mîinii, a ras de pe fața pămîntului un întreg cartier. Am fotografiat, în schimb, cu mintea, cu inima. Iar toate acele fotografii am încercat să le ilustrez, prin cuvinte, să le așez una lîngă alta, ca să-mi pot revedea, într-un fel, anii petrecuți pe o stradă care, într-o zi, a murit.

 

1. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dic­taturii Comuniste din România, Raport final, editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 612.

2. Ibidem, p. 613.

3. Vezi Gheorghe Leahu, „Martor al demolării Bucureştilor“, în Analele Sighet 10: Anii 1973-1989: Cronica unui sfîrşit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003.

4. Dinu C. Giurescu, The Razing of Romania’s Past – International Preservation Report, Architecture Design & Technology Press, London, 1990, p. 67.

5. Cristian Popescu, București -Arhipelag, demolările anilor ’80: ștergeri, urme, reveniri, cu colaborarea lui Adrian Majuru, Editura Compania, București, 2007, p. 46 .

6. Gabriel Catalan, The Destruction of the Mosaic Architectural Patrimony in Bucharest during Ceauşescu’s Demolitions, Projekt 36 – Occasional Papers, 2010 Projekt 36, Bern / Simon Geissbuhler, p. 4.

7. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 67

 

Dan Mihai ŢĂLNARU (n. 1968) a absolvit UNATC. A activat 15 ani in domeniul organizatiilor neguvernamentale si a fost colaborator al te colaborator al Institutului Roman de Istorie Recenta.