Readucerea în atenţia cititorilor a câtorva dialoguri platonice aporetice, în celebrele traduceri (supravieţuite dintelui vremii) de Dan Sluşanschi (Lahes), Alexandru Cizek (Lysis), Simina Noica (Charmides), Manuela Popescu, Petru Creţia (Hippias Minor), Francisca Băltăceanu (Euthyphron - împreună cu Petru Creţia - şi Apărarea lui Socrate), Marta Guţu-Maftei (Criton), beneficiind acum, pe lângă vechile comentarii, de un „adus la zi” studiu introductiv (Gheorghe Paşcalău), poate prilejui şi reluarea reflecţiei asupra câtorva mituri folosite de Platon.
Desigur, dialogurile prezente în acest volum nu sunt toate cele mai cunoscute pentru pasiunea filozofului de a-şi ornamenta jucăuş argumentele prin povestiri mitice, readaptând sau chiar născocind el însuşi pildele de care avea nevoie spre a-i îndruma pe tineri. Completarea logosului de către mit, temă azi foarte dezbătută, cu atât mai mult cu cât subiectivitatea îi face pe unii să vadă fabulaţie acolo unde alţii văd lămurire logică, e interesantă însă şi din perspectiva acestui volum, mai ales pentru ilustrarea contrastului între monolog (expunerea mitică) şi dialog (argumentaţia filozofică), contrast care atestă reală pricepere scriitoricească. De altfel, a făcut vâlvă la vremea ei părerea lui Schleiermacher, după care Platon a fost un artist al filozofiei, cu talent literar.
Gheorghe Paşcalău, remarcabil elinist şi tânăr filozof cu o bună cunoaştere a studiilor din lumea germană/anglosaxonă, vorbeşte în introducere atât despre interesul pentru acest contrast (dintre gândirea platonică şi forma literară în care Platon ”a ales să ni se adreseze”), ca şi pentru o anume voce, care „aspiră către un ton metafizic” în polifonia celorlalte – numeroase alte – voci platonice. Liniile principale ale textelor selectate de Gheorghe Paşcalău sunt legate mai ales de ecourile condamnării socratice, de modul în care tuturor cititorilor lui Platon le revine justificarea sau infirmarea acesteia. „Prezenţa lui Socrate ca regent al discuţiei în dialogurile zetetice permite titlul acestui volum”. Accentele etice sunt cele mai frecvent comentate, fiindcă vorbind despre învăţătura până la adânci bătrâneţe în Lahes („Mie unuia îmi plac vorbele tale, Socrate, şi cu cât sunt cel mai în vârstă, cu atât sunt mai dornic să stau la învăţătură alături de cei tineri,” spune Lysimach) sau despre sophrosyné în Charmides, (sophrosyné, ansamblul virtuţilor morale şi al echilibrului psihic, „înţelepciune”, „stăpânire de sine”, „cumpătare”, „socotinţă”, „chibzuinţă”, „cuminţenie”) Platon împleteşte – aşa cum avea s-o facă pe deplin în Politeia – morala cu politicul. Totuşi, chiar şi în dialoguri pur morale, precum Euthyphron, în care se vorbeşte despre pietate şi justiţie („pietate înseamnă... să urmăreşti în justiţie pe cel care săvârşeşte o nelegiuire… chiar de s-ar întâmpla să-ţi fie tată sau mamă, iar a nu-l da pe mâna justiţiei e o impietate… Stă în firea legii, şi a dreptăţii deci, să nu închizi ochii în faţa unui nelegiuit, oricine s-ar întâmpla el să fie; şi anume toţi oamenii recunosc că Zeus este cel mai bun şi mai drept dintre zei şi toţi recunosc că el l-a pus în lanţuri pe tatăl său pentru că, împotriva dreptăţii, îşi mânca propriii săi fii; la rândul său, chiar tatăl lui Zeus şi-a mutilat părintele din pricini asemănătoare”) nu pot fi ignorate vizibilele aluzii mitice.
Miturile erau folosite de Platon spre a echilibra ceea ce Dodds numea „conglomeratul moştenit”. Multe se referă la începuturile civilizaţiei (Prometeu şi Epimeteu), la felul în care poate fi imaginată lumea cealaltă (Insulele Fericiţilor şi Tartar); altele sunt despre învăţătură (anamnesis: amintirea celor învăţate în altă viaţă, revenită în sufletul renăscut în alt corp), despre mama Geea născătoarea (şi oamenii care au în ei fie aur, fie argint, fier, sau alte minerale – ceea ce explică diversitatea calităţilor înnăscute); mitul despre puterea care corupe (inelul lui Gyges), cel despre carul sufletelor şi caii înaripaţi, care trag sufletul în sus sau în jos (sufletele căzute putând urca iar la cer după ce aripile, prin filozofare şi iubirea pentru frumos, cresc la loc). Mituri despre artă (al cicadelor – pasionaţii de cântec murind fiindcă uitau să mănânce, transformaţi în cicadele dăruite de Muze cu puterea de a nu mânca şi a cânta întruna), despre eros (oamenii-sferă tăiaţi, mereu în căutarea jumătăţii), despre timp (mitul epocii de aur, când omenirea trăia fără griji, când nu se duşmăneau nici măcar animalele, sub oblăduirea lui Cronos).
În volumul de faţă poate fi descoperit pe larg mitul lui Zalmoxis, vindecătorul total, maestrul „rostirilor frumoase”, prezentat în Charmides de Socrate: „Descântecul…l-am deprins de la un trac, unul din medicii lui Zalmoxis, despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor. ş…ţ Nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet”. „Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit ş…ţ cu anume descântece, care nu sunt altceva decât rostirile frumoase. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce aceasta iese la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii şi către cap, şi către trupul tot” (trad. Simina Noica).
Alt mit, despre lumea cealaltă, ne tulbură în Apărarea lui Socrate prin calmul privirii asupra morţii şi asupra lumii de dincolo, unde dreptatea aşteptată e altfel decât a oamenilor: ”Dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte şi dacă sunt adevărate cele ce se spun – cum că acolo se află toţi cei care au murit –, atunci ce bine ar putea fi mai mare decât acesta, judecători? Dacă, sosind în Hades, cel scăpat de aceşti aşa-zişi judecători îi va găsi pe adevăraţii judecători care se spune că împart dreptatea acolo, pe Minos şi Radamanthys, pe Eac, Triptolemos şi alţi eroi câţi au fost oameni drepţi în viaţa lor, oare ar fi urâtă acea călătorie? Cu câtă bucurie ar primi oricare dintre voi să ajungă lângă Orfeu, sau lângă Musaios, sau lângă Hesiod ori Homer? În ceea ce mă priveşte, aş muri de bunăvoie de nenumărate ori, fiindcă mi-aş petrece minunat vremea acolo…” (trad. Francesca Băltăceanu). Hadesul e descris prin prezenţe celebre, nu prin amănunte, căci treaba filozofului e vederea celor generale, dar e limpede că Platon a avut în vedere efecte retorice – şi chiar a reuşit emoţionarea celor care, ascultându-l, au înţeles să se apropie de adevăr. De altfel, Platon a spus nu o dată că învăţăceii trebuie feriţi de miturile care fac oamenii să-şi piardă încrederea, minciunile celor ce pun în seama zeilor cusururi omeneşti şi îndepărtează de lumea ideilor. Miturile trebuie deci judecate filozofic, esenţialul se dezvăluie doar celor ce ştiu să privească mesajul. Mai târziu, neoplatonicii, ca şi filozofii arabi, aveau să vadă în mituri alegorizarea celor raţionale, adică realităţi pur ideatice. Printre zei nu putea pătrunde decât cel cu privirea aţintită spre adevăr.
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius