MIRCEA ELIADE, Piloții orbi, 1937

[Codex Politicus]

Imoralitatea clasei conducãtoare româneşti, care deţine „puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naţionalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administraţie şi învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: aceşti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern.
Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãşi existenţă istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai vãd.Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va şti cine meritã sã supravietuiascã şi cine îşi meritã soarta de rob – elită noastrã conducãtoare îşi conţinuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai gãseşti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o şutã de ani fãrã că nimeni sã înţeleagã de ce. Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguţãtorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţãranii de ogorul lor. Numai istoria ştia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare româneşti constã în pierderea acestui instinct şi în înfiorãtoarea lor inconştientã, în încãpãtânarea cu care îşi apãrã “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunã voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã că sã-şi prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta.

MIRCEA ELIADE, Piloții orbi, 1937