Sfantul Paisie Aghioritul a avut parte de descoperi dumnezeieşti și în timp ce se afla la Coliba „Panaguda” din Muntele Athos. Astfel, în noaptea de 3 iunie 1979, i s-au arătat Sf. Pantelimon şi Sf. Luchilian, cel care era pomenit în acea zi şi pe care Părintele Paisie nu-l ştia. Sf. Luchilian i-a făcut cunoscut numele său, în timp ce Sf. Pantelimon i-a examinat locul unde fusese făcută operaţia de plămâni.
În anul 1982 Stareţul Paisie a mers la Sfintele Locuri, în primul şi singurul său pelerinaj. La întoarcerea din această călătorie a povestit cu emoţie despre belşugul de har pe care îl au aceste sfinte locuri, îndeosebi Golgota şi Sfântul Mormânt. Pe Muntele Tabor, în timp ce se ruga, Cuvioşia sa s-a învrednicit să vadă locul exact unde a avut loc „Schimbarea la Faţă” a Mântuitorului. Când a ajuns pe Muntele Măslinilor, a căzut în genunchi pe piatra unde s-a rugat Domnul înainte de prinderea Lui, rugându-se, la rându-i, cu lacrimi mult timp.
Plină de învăţătură este vedenia cu copilul care se ruga. Iată ce spune Părintele Paisie: „Odată L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate cum trebuie să mă rog. Atunci am văzut în vedenie un copil îngenuncheat, care se mărturisea lui Dumnezeu cu lacrimi, iar apoi ridica mâinile în sus şi se ruga Lui. Această vedenie m-a dezarmat şi am spus: Dumnezeul meu, iartă-mă, încă nu am învăţat să mă rog>>. Pentru aceasta este bine ca rugăciunea să înceapă cu o mărturisire generală şi după aceea să continue cu cererea în care să existe doxologie şi mulţumire” (Isaac, „Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul”, Edit. Evanghelismos, București, 2005, p. 278).
La 11 aprilie 1984, în „Marţea Luminată”, la ora 12 noaptea, Stareţul Paisie a avut o vedenie în care i s-a arătat crima înfricoşătoare a avorturilor. Cuviosul a povestit această dumnezeiască descoperire, care a fost ulterior publicată, în nădejdea că multe suflete vor fi ajutate. Astfel, el a văzut un lan de grâu necopt, ce reprezenta cimitirul cu sufletele morţilor care vor învia, şi un teren neroditor, ce se cutremura de vuietul a mii de voci sfâşietoare. Acesta este locul unde se află sufletele copiilor avortaţi.
Încă mai înainte ca problema buletinelor de identitate să devină una reală, Părintele Paisie a vorbit cu discernământ despre semnele timpurilor şi despre antihrist. După apariţia pe produse a codului barat ce conţine numărul 666 şi încercarea guvernului elen de a introduce noile buletine cu „numărul numelui fiarei” (Apoc. 13, 17), Cuviosul Paisie a început să vorbească deschis tuturor. Pentru a răspunde întrebărilor adresate de mulţi credincioşi, în anul 1987 a scris cunoscuta epistolă, care circulă sub formă de broşură, intitulată „Semnele vremurilor – 666”. Pentru că a prevăzut importanţa epistolei şi în viitor, Stareţul Paisie a scris-o din nou, chiar cu mâna sa, şi a semnat-o ca o pecetluire a convingerilor sale, pe care le-a susţinut până la adormirea sa.
Stareţul credea că, „în spatele Comuniunii Europene se ascunde dictatura sioniştilor. La o dictatură atât de înfiorătoare numai diavolul se putea gândi. Pecetluirea este lepădare. Chiar şi primirea buletinului este lepădare. Din moment ce există pe buletin simbolul diavolului 666 (Apoc. 13, 18) şi eu iscălesc înseamnă că sunt de acord cu acest lucru. Este foarte limpede că aceasta înseamnă lepădare. Te lepezi de Sfântul Botez şi pui altă pecete, adică te lepezi de pecetea lui Hristos şi o primeşti pe cea a diavolului. Altceva este cu bancnotele care au numărul 666 – daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului>> (Lc. 20, 25) şi altceva buletinul care este ceva personal. Chiar şi atunci când cineva primeşte să fie pecetluit dintr-o neştiinţă sau indiferenţă nejustificată, pierde dumnezeiescul har şi primeşte înrâurirea diavolească” (Ibidem, p. 284). Mesajul Cuviosului adresat întregii lumi este foarte clar: să ducem o viaţă duhovnicească, să nu fim nepăsători, dar nici stăpâniţi de panică şi de nelinişte, ci să fim bine informaţi şi gata oricând pentru jertfă şi mărturisire potrivit măsurii fiecăruia.
Trebuie amintită şi poziţia intransigentă pe care Părintele Paisie a avut-o faţă de filmul hulitor al regizorului Martin Scorsese, intitulat „Ultima ispită a lui Hristos”. Astfel în Grecia, când a început să ruleze acest film, realizat după cartea cu acelaşi nume a lui Nikos Kazantzakis, s-a făcut multă tulburare, întrucât Iuda era prezentat ca un erou, care Îl mustra pe Mântuitorul Hristos pentru că Îşi lepădase chemarea (Danion Vasile, „Evanghelia versus Iuda – o abordare ortodoxă”, Edit. Sophia, București, 2006, p. 282). Acest lucru a determinat Biserica Ortodoxă să organizeze pe data de 6-7 noiembrie 1988 un protest popular. Stareţul Paisie a considerat această luare de poziţie drept o mărturisire de credinţă, de aceea s-a grăbit să participe la manifestaţie. Lui i s-au alăturat Protosul Sfântului Munte, egumeni şi o sută de aghioriţi, provocând astfel mult entuziasm în rândul mulţimii de participanţi. Rezultatul rugăciunilor făcute şi a protestului organizat a fost cel aşteptat: Guvernul a interzis rularea pe ecranele elene a acestui film contestat pentru mesajul său hulitor.
Cu totul aparte era legătura duhovnicească pe care Cuviosul Paisie o avea cu cei tineri. Pe lângă faptul că îi iubea ca pe nişte copii ai săi şi se ruga pentru ei, Stareţul se îngrijea, în mod deosebit, ca aceştia să-şi găsească drumul în viaţă, ajutându-i să depăşească greutăţile şi problemele cu care se confruntau. Tinerii simţeau dragostea Părintelui Paisie, de aceea aveau în el o încredere totală. La „Coliba” sa veneau narcomani, desfrânaţi, bolnavi psihic, anarhişti, deznădăjduiţi, o mare diversitate de caractere şi de personalităţi. Mulţi dintre aceşti tineri, în urma sfaturilor primite, se pocăiau şi începeau o viaţă nouă, păstrând legătura cu Stareţul Paisie. Unii dintre ei au devenit monahi, în timp ce alţii, după ce s-au vindecat în chip miraculos de felurite vicii şi patimi grele, şi-au întemeiat familii propovăduind, la rândul lor, credinţa în Dumnezeu.
Pentru a arăta rostul credinţei în societate, Cuviosul Paisie a dat ca exemplu pe comunişti, care iniţial au vrut să desfiinţeze religia, iar apoi au ajuns să-şi dea seama că atunci când omul nu crede se transformă în fiară, întrucât nu poate trăi fără idealuri: „Adică au înţeles comuniştii, care nu cred, care nu au nici interes material, nici înălţime duhovnicească, faptul că nu te poţi pune cu Dumnezeu. (...) După aceea au văzut din statistici că acolo unde există Biserică există mai puţini bolnavi psihici, se fac mai puţine crime, etc. Nu cred, dar, ca să nu dea medicamente psihologice, fac Biserici. Şi Ceauşescu, cu toate că a fost ceauşul lui eshu (necuviinţei), cu toate că spunea despre Creştinism că e opiul poporului, etc., spunea totuşi că sunt oameni buni creştinii. Pentru că toţi cei ce credeau aveau frână; nu făceau neorînduieli. În timp ce ceilalţi, care nu credeau, le făceau pe toate praf” (Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, București, 2000, p. 330)
Vorbind despre credinţa şi evlavia celor din trecut, Cuvioşia sa observa faptul că astăzi tot răul în societate vine de la necredinţă: „Odinioară lumea credea. Chiar şi cel mai indiferent om avea puţină credinţă înlăuntrul său. Poate că oamenii erau simpli, poate că nu înţelegeau nimic din cele pe care le auzeau în biserică. Unii nu ştiau nici că Evangheliile sunt patru la număr; credeau că sunt douăsprezece. Dar ce credinţă şi ce evlavie aveau!” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, București, 2007, p. 279).
Ca o concluzie proiectată în timp, rămâne această mărturisire a Stareţului Paisie: „Va veni ceasul când şi cârmuitorii cei necredincioşi, nu numai credincioşii, vor înţelege că, dacă nu există credinţă, lumea nu poate sta, şi vor impune să creadă, ca să poată ţine lumea. După ani, într-o zi dacă nu vei face rugăciune te vor închide în închisoare. Vei da socoteală celui mai mare dacă te-ai rugat sau nu!... Vor veni lucrurile la locul lor” (Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, București, 2000, pp. 330-331).
De asemenea Bătrânul Paisie spunea că starea de astăzi poate fi înfruntată doar duhovniceşte şi nu lumeşte, întrucât criza actuală se datorează păcatului. Fericitul Stareţ Paisie a început să vorbească despre anii grei ce vor veni, încă din anul 1980. „Adesea repeta că poate şi noi vom trăi multe din acelea pe care le scrie Cartea Apocalipsa. Scopul Părintelui Paisie Aghioritul era însă să trezească înlăuntrul nostru neliniştea cea bună, aşa încât să ne încordăm tot mai mult în nevoinţa noastră duhovnicească, să stăm împotriva duhului nepăsării – pe care îl vedea că intră cu vicleşug şi în sânul monahismului – să ne eliberăm de iubirea de sine şi să începem să luptăm împotriva slăbiciunilor noastre aşa fel ca rugăciunea noastră să aibă putere” (Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 7).
În încheiere putem afirma că Sf. Paisie Aghioritul a fost şi va rămâne un „Părinte”, în adevăratul sens al cuvântului, care trăieşte în inimile oamenilor şi după adormirea sa în Domnul, dovedind cu prisosinţă că a umblat în lumină, mărturisindu-L pe Hristos nu cu buzele, ci cu viaţa lui, plină de credinţă, de simplitate, de blândeţe şi de iubire jertfelnică pentru aproapele. El a fost şi rămâne un sfânt contemporan a cărui viaţă a însemnat o mare binecuvântare atât pentru Muntele Athos cât şi pentru întreaga lume.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius