metamorfoze autumnale

[Ionescu Ion]

metamorfoze autumnale

mi-a plecat muza de-acasă și nu pot să mai scriu poezie,
toamna a dat buzna în viața mea ca o piază rea,
sună frunzele pe la ureche a gol și a tinichea
simfonia vântului, trece pletorică prin părul meu,
lebedele pe un lac imaginar se-nvârt în alb într-un dans macabru,
sulițe de cocori împung albastrul cerului dincolo de infinit,
cuibul de la strașină a rămas gol, rândunelele s-au strâns la sfadă,
terapie în grup pentru marea plecare peste mări și țări,
s-a așternut peste zare un fel de lehamite,
nori lânoși atârnă de stâlpii de telegraf ca niște cârpe murdare,
îmi strâng râurile uscate la piept și strig: never more,
apoi îmi întind aripile și o iau spre apus ca o pasăre absurdă
privesc spațiile pe unde capetele oamenilor se rotesc la infinit,
mă gândesc că aș putea fi orice, gând, strigăt, arătare, spirit
de care trupul ar putea să-mi atârne spânzurat ca o brezoaie.
văd o lume care cade în nesfârșit, amestecată cu ape, cu soare, cu ploi, cu primejdii, pe poteci de aur și de tină, într-o lumină tristă de sfârșit de septembrie, absurdă, alergând după iluzile
incerte, între galben și verde se coc fructele pe crengi,
se coc astrele prin galaxii, în carnea violetă a ceților de toamnă,
cad meteoriți ca niște revoluții stelare în hăuri în jurul paradisului, unde fericirea se plimbă în calești de argint și
moartea ia chipul monalizei, iar satirii joacă îndrăcit
pe piei luciferiene de draci împielițați în jurul
unor focuri de tabără, am legat cerul cu funii de nori, sub el am așezat câmpia , munții și dealurile, am strâns păsările cerului
le-am umplut cu sentimente și le-am dat drumul să zboare
spre țara nimănui, plină de cetăți ai căror pereți sunt desenați cu grafitti, vreau să-mi duc până la cap propozițiile,
mă pierd în amănunte derizorii și uit esențialul, adică viața, așa cum palpită ea sub soare, ca un turn babel, unde se plimbă numai umbre de oameni care caută cu înfrigurare fericirea
și n-o găsesc, sapă după ea, fac arheologie, în zadar, fericirea fuge de ei ca o nebună ieșită din balamuc, filozofii au amuțit, nu mai dau lecții, lumea merge într-o singură direcție, pământul se va învârti după nevoile noastre de dragoste, numărăm și suntem numărați, lipiți în dosare, cu cv-iuri cu tot, cu iubite, frați, părinți,
așa mergem toți spre cer, alunecăm toți la vale,
ca frunzele toamnei, ca apele, ca lacrimile, ca ploile, ca pietrele, prin anotimpurile lui vivaldi…

toamna e ceasul minunilor, lasă-te, iubito, pe umărul meu,
s-a trezit lacul, dansează nuferii, joacă lebedele, bate vântul,
ți-am deschis castelul, intră în el, ți-am semănat stelele,
uită cântecele de acasă, fumul lor luat de boarea toamnei,
nu mai rătăci prin tine ca un vapor în derivă lovit de furtună,
vino aici pe acestă pajiște să facem bilanțul fericirii, ne-au crescut copiii, prin păr au aurit șuvițe de zăpadă, s-au stins drumurile noastre ca firele de ață din sfintele lumânări, rosturile anilor s-au închis ca poveștile de la hanuri, ne-aplecăm acum peste întrebările lumii, facem inventarul hainelor cu care vom zbura spre infinit , ne vom aminti de gesturile și vocile de demult, de umbrela sub care ne-am sărutat prima dată, râzând și plângând ne vom aminti
de cum eram atunci când ne-am întâlnit la masa tăcerii, în regatul sacru al iubirii,vin gesturi și voci de demult, din ochii negri cât ferestrele de largi, vin fantasme, miresme, poeme de dor și de suferință, ai fost floare de lotus în lac de oglinzi, mereu frumoasă, de-apururi mireasă, învelește-mă cu țărâna ta așa cum făcea mama cu mâna când îmi învelea făptura cu marama ei de cununie,
bucuriile și tristețile noastre le-am cules din atâtea toamne,
din atâtea primăveri, la prânzul cu minuni, osteniți de-atâtea pribegii, în doi, în aripi de vis cu miros de verbină, am trecut, draga mea, prin întuneric și prin lumină,voluptățile toamnei de aur ne cuprind în poveste, eternul ne-așteaptă undeva fără veste,
ca să ne-nchege-n nemurirea lui.

vineri, 28 septembrie 2012