Lucian Blaga păşeşte pe scena culturii româneşti în anii imediat de după Primul Război Mondial, datorită dublului său debut literar şi filosofic, din 1919, prin Poemele luminii şi volumul de aforisme Pietre pentru templul meu. Unii au văzut în aceasta contribuţia spirituală a Ardealului pe altarul jertfelor de sânge aduse în vederea înfăptuirii Marii Unităţi naţionale de la 1 decembrie 1918
Eroul învingător în urma luptelor sângeroase ale Primului Război Mondial se cheamă principiul naţiunilor, este naţiunea. După prăbuşirea imperiilor multinaţionale se inaugurează epoca statelor naţionale. Naţiunea devine entitatea fundamentală a ontologiei politice a modernităţii, ajunsă la maturitatea sa. Naţiunea oferă fundamentul şi cadrul cel mai propice al dezvoltării vieţii istorice a 
unor colectivităţi ajunse în mod deliberat la un grad înaintat de cristalizare a conştiinţei de sine. Un document semnificativ, de primă importanţă pentru gândirea politică românească a vremii este „Proclamaţia către naţiune a Regelui Ferdinand din 14 august 1916”. Să spicuim câteva din ideile acestui document de excepţională valoare – „pentru viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor.” Destinul poporului român, autonom, ca agent al istoriei, se poate înfăptui numai sub forma unei acţiuni unitare. De aceea – „ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, [este – N.B.] ziua unirii lui.” Ideea forţă a istoriei noastre este „înfăptuirea unirii tuturor românilor, eliberarea lor de sub stăpânirea străinilor”, astfel încât, spune M.S. Regele Ferdinand, România să „propăşească în pace potrivit datinelor şi aspiraţiilor gintei noastre.”
Istoria modernă a Europei s‑a desfăşurat ca un act de progresivă realizare a naţiunilor, iar Revoluţia franceză ca eveniment care a stabilit fizionomia actuală a modernităţii europene a constituit, totodată, şi supremul gest de consacrare a naţiunii franceze. Ideea de naţiune apare tot mai frecvent în gândirea politică a epocii moderne. Herder, ca reprezentant tipic al preromantismului Sturm und Drang, elaborează o filosofie a istoriei care, oarecum în contradicţie cu universalismul iluminist, repune ideea de naţiune în drepturile sale (Auch eine Philosophie der Geschichte). Umanitatea culturală se constituie pornind de la specificul cultural al fiecărei naţiuni. În continuare, contaminat de romantism, Hegel va da dezvoltarea deplină a ideii că istoria acţionează individualizator, iar istoria universală este vasta panoramă a naţiunilor, care, într‑o mişcare continuă, îşi trec una alteia din mână în mână sarcina progresului. Pentru Hegel, istoria universală (die Weltgeschichte) este raţională, ceea ce asigură acesteia nu doar un sens, o direcţie, ci şi o unitate care se exprimă cel mai vizibil în cultura europeană, în care fiecare comunitate naţională prezintă o identitate culturală proprie. Această identitate este definitorie pentru comunitatea naţională în cauză. Ea primeşte expresie în plan spiritual sub forma culturii naţionale. Vom vedea că sarcina în a cărei rezolvare îşi angajează filosofia Lucian Blaga este tocmai de a descifra misterul specificului propriu culturii româneşti şi G. Călinescu identifică justificat în persoana acestuia un teoretician al specificului naţional pe linia inaugurală, la noi încă din secolul XIX‑lea, de Titu Maiorescu.
Lucian Blaga păşeşte pe scena culturii româneşti în anii imediat de după Primul Război Mondial, datorită dublului său debut literar şi filosofic, din 1919, prin Poemele luminii şi volumul de aforisme Pietre pentru templul meu. Unii au văzut în aceasta contribuţia spirituală a Ardealului pe altarul jertfelor de sânge aduse în vederea înfăptuirii Marii Unităţi naţionale de la 1 decembrie 1918.
Judecată după temele de gândire pe care le tratează filosofia lui Lucian Blaga, poate fi calificată, fără a provoca reţineri majore, drept o antropologie. Ea îşi propune să explice misterul existenţei omului în lume. Aceasta confirmă înclinaţia filosofiei mai recente, de a se institui, cum observa cu îndreptăţire Odo Marquard, ca o filosofie care situează în centrul preocupărilor sale fiinţa omului. În marea ordine cosmică „poziţia omului” – ca să recurg la expresia consacrată introdusă de Max Scheler – se distinge prin destinaţia singulară căreia acesta îi este hărăzit, dată de vocaţia sa creatoare. Omul are de urmat o misiune creatoare, spune în modul cel mai răspicat Lucian Blaga, închinând un adevărat imn filosofic de slavă omului. Cultura nu constituie pentru om un lux, o podoabă inutilă a spiritului cu care să se afişeze între semenii săi, ci o nevoie şi o datorie, care derivă din modul său cel mai propriu de a fi în lume. Nu îmi propun în eseul de faţă o prezentare integrală a filosofiei lui Blaga, ci doar să arunc o lumină asupra acelor aspecte ale sale care contribuie la lămurirea problemelor pe care ne‑am propus să le luăm în discuţie. Existenţa omului prezintă ca un specific al ei faptul de a fi depus din naştere în mijlocul unui mister pe care în mod complementar are obligaţia de a‑l revela. „Doar situarea în mister, prin care se declară incendiul uman în lume, cere o completare; situaţiei îi corespunde un destin înzestrat cu un permanent apetit; nevoia de a încerca o revelare a misterului. Prin încercările sale revelatorii, omul devine însă creator, şi anume creator de cultură în genere.” Şi Blaga continuă. „Cultura, în această perspectivă, nu este un lux pe care şi‑l permite omul ca o podoabă, care poate să fie sau nu cultură rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenţei umane ca atare, care este existentă în mister şi pentru revelare.” Pe scurt, cultura este pentru om modul său specific de a exista în lume, o nevoie şi o obligaţie în acelaşi timp, şi cu aceasta cred că am atins coarda ce vibrează cel mai sonor a gândirii blagiene. „Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică, sau cel puţin tot aşa de strâns.”
Dar pe Lucian Blaga îl reţine, în primul rând, nu plasarea fenomenului general al culturii într‑un încăpător cadru metafizic, ci descifrarea specificului cu care cultura română se înscrie pe harta acelui „globus intelectualis” (Bacon) pe care l‑a creat spiritul european. Ideea naţională activată de tensiunile Primului Război Mondial l‑a prins în raza sa de acţiune şi pe gânditorul nostru. Orice cultură prinde viaţă în mijlocul unei comunităţi naţionale şi poartă adânc întipărită amprenta acesteia. E poate acea „extindere” sau „aplicare” a filosofiei blagiene la realitatea naţională de care pomeneşte George Călinescu.
Pentru a înţelege fondul problemei pe care ne‑am propus s‑o luăm în discuţie, e necesar să lămurim ce este pentru Blaga cultura şi actul de cultură. Desigur, pe scurt, pentru că de fapt mersul filosofiei sale constituie un răspuns la această întrebare. „Cultura este expresia modului însuşi de a exista al omului, mod declarat unei mutaţii ontologice” (Geneza metaforei şi sensul culturii, p. 472). Pentru filosoful trilogiilor cultura se determină ca stil, se defineşte prin apartenenţa produselor sale la un câmp stilistic. Ca urmare, orice creaţie de cultură, indiferent de domeniul căruia îi aparţine, are imprimată o pecete stilistică, mai mult sau mai puţin evidentă. Aceasta este cea care deosebeşte între ele culturile de care ţin respectivele produse. Stilul este, deci, cel care îi deschide omului poarta culturii, dar îi oferă şi biletul de intrare în marea aventură a istoriei. Potrivit cu definiţia nietzscheană, pe care Blaga o acceptă, ca majoritatea filosofilor culturii din epoca sa, stilul este factorul care leagă o diversitate într‑o unitate. Stilul poartă un caracter naţional, iar cultura universală formează mozaicul pestriţ al stilurilor naţionale cu care se afişează în istorie fiecare popor. În „Spaţiul mioritic” pe Blaga îl reţine preocuparea de a descifra componentele stilului cultural naţional românesc şi rolul lor.
Prin stilul pe care îl afirmă ca ceva propriu numai ei, orice cultură evoluează pe nişte coordonate spaţio‑temporale care îi hotărăsc fizionomia spirituală, dar şi destinul istoric. În gândirea secolului al XX‑lea, mai cu seamă pătrunzătoarele analize ale filosofiei germane a culturii au fost cele care au subliniat rolul special în morfologia unei culturi a factorului spaţiu. În perspectiva criticismului kantian în explicarea procesului fundamental pentru om al cunoaşterii, spaţiul şi timpul ca intuiţii apriorice ale sensibilităţii joacă un rol de egală consistenţă teoretică. În perspectiva filosofiei blagiene accentele sunt distribuite într‑o altă ordine. Pentru Lucian Blaga fenomenul de cultură îşi înfige adânc rădăcinile sale hrănitoare în straturile, mai bine zis substraturile, cele mai ascunse ale subconştientului . Din vatra acestuia se ridică precum fumul unei arderi tainice acţiunea factorilor creaţiei spirituale între care se detaşează prin rolul său hotărâtor sentimentul spaţiului, cel care exercită presiunea cea mai puternică asupra produselor unei culturi.
În explicarea mecanismului complex al creaţiei de cultură, Lucian Blaga exploatează cea mai importantă descoperire a filosofiei secolului al XIX‑lea, inconştientul, subconştientul: „Inconştientul ni se descoperă ca o realitate psihică‑spirituală statornică în orizonturi care îi aparţin, funcţionând suveran după propriile sale norme, graţie unei închegări de atitudini, accente şi năzuinţe puternic constituite, şi care împrumută conştiinţei individuale suportul continuităţii şi neştiute legături cu colectivitatea. Căci, prin orizonturile inconştiente şi prin matricea stilistică, suntem într‑o măsură cum nici nu visăm, ancoraţi într‑o viaţă anonimă.” Pentru a înţelege mai clar modul de funcţionare al acestui mecanism al creaţiei de cultură îmi permit să aduc în atenţie comparaţia la care recurge chiar Blaga în explicarea relaţiei dintre conştient şi subconştient. „Filosofia a fost preocupată exclusiv de categoriile cunoaşterii şi are atitudinile axiologice conştiente. În afară de aceste categorii, ivite ca nişte focare organizatoare în cadrul conştiinţei, există însă după părerea noastră şi o garnitură completă, şi oarecum paralelă, de categorii secrete ale inconştientului, care ţin de ordinea şi finalitatea spontaneităţii noastre.” Prin anexare, Blaga extinde considerabil teritoriul filosofiei, alăturând conştientului, atât de puţin cunoscut pe atunci, inconştientul, căruia îi acordă individualitatea unor funcţii specifice: „Dacă ni se permite să întrebuinţăm o metaforă, am spune că există un etaj al conştiinţei şi un subsol al inconştientului, fiecare cu garnitura sa specifică de categorii, deosebite prin chiar structura lor. Dacă există bunăoară câte o categorie a spaţialităţii şi a temporalităţii în lumea conştientă a receptivităţii noastre cognitive vom admite că există undeva în inconştient şi nişte dublete orizontice ale lor, adică nişte funcţii care se exprimă prin viziuni spaţiale şi temporale de altă structură decât cele conştiente.” Aceasta nu înseamnă decât că, în urma unei mutaţii ontologice, omul îşi petrece viaţa într‑un dublu orizont: unul al receptivităţii, care este universală, şi altul al spontaneităţii, la fel de universală; orice om prezintă mici puseuri creatoare, cum orice lac face valuri chiar stând pe loc.
Creaţia metafizică a lui Lucian Blaga a confirmat cu tărie statutul nostru cultural superior; fiinţa noastră spirituală nu rătăceşte dezorientată între şi între, într‑o identitate ştearsă de periferie, la marginea Orientului sau la marginea Occidentului, care ne blochează în poziţia de inferioritate a unor imitatori supuşi şi ascultători, fără personalitate. Opera literară şi filosofică a lui Lucian Blaga a confirmat vocaţia noastră creatoare, a dovedit că nu suntem privaţi de iniţiative pe tărâmul cel mai înalt al spiritului că, în sfârşit, merită, desigur, să fim admişi întru Occident. Metafizica lui Blaga este un act de opţiune în favoarea situării noastre într‑o formulă de cultură de tip occidental, întru Occident, în care, după expresia lui Hegel din prefaţa la Fenomenologia spiritului, metafizica reprezintă altarul cu Sfânta sfintelor din templu. Dar ea constituie şi certificatul că merităm această onoare de a ne situa pe coordonatele cele mai preţioase ale culturii occidentale.
Elaborat într‑un moment nefavorabil în plan european, când dezvoltările filosofice păreau că şi‑au făcut veacul şi în opoziţie cu direcţia majoră a timpului, sistemul trilogiilor al lui Blaga, poate ultimul cu adevărat de mare stil în cultura europeană, dovedeşte că filosofia, cum spunea Heidegger, mai este capabilă de un nou început. L. Blaga ţine fără rezerve la această idee a unui nou început al filosofiei la care cultura română are de adus o contribuţie de importanţă – „Tot ce putem şti fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede, fără a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s‑a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ. Tot ce putem spera, fără a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară, din când în când, ca o scânteie şi asupra altor popoare. Restul e – ursită.”
Vasile Muscă
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius