melos orfic

[Ionescu Ion]

melos orfic

moto:

vântul tăcu,

norii muriră

când stânca spartă

de-o dulce liră

se prăvăli peste Orpheu…

cin’ l-a ucis?

sau este vis…

 

înfloreşte dorul meu

aproape de Dumnezeu,

vânturile la răscruce

au tăcut şi-au făcut cruce,

numai peste deal şi ape

vin cerbii să se adape,

iese luna din tăciuni

cu sineală şi minuni

şi seara pe la chindii

înfoiată-n flori de ii

trece mândra pe sub poale

de păduri patriarhale,

trece prin ierburi de rigi

peste ghinde şi ferigi

şi merge pe sub portaluri

în amurg de carnavaluri,

când am dat, singur, de ea,

sărutai un hoit de stea,

lebeda vinului seacă

ce m-adoarme şi mă-neacă,

tu, fecioară, meretrice,

ai genunchii ca de price,

şi ţâţele de otravă,

prea frumoasa mea, suavă,

căci din şolduleţul tău

joacă zaruri Dumnezeu

din sângele de amiază

dracii din tine nechează,

fată dragă, cu ochi murgi,

unde dracului te duci?

în priviri ai ape tulburi,

mi-ai umplut casa de fluturi

din şerpi ai făcut inele

să mă logodesc cu ele;

ce seară imperială

plină toată de sineală,

luna grea ne priveghează,

stelele în cer dansează,

noaptea-n scutec palid ţese

vorbe dragi şi ne-nţelese,

când te-am sărutat pe frunte

urcam ca Sisif un munte,

când topit priveam la gene

în noaptea de Sânziene

din nimic se-ncorda struna

şi ne-a căzut în cap luna…

 

 

 

marţi, 28 iulie 2015