Să ne îndreptăm cu mintea spre oraşul Ierihon, celebră staţiune climaterică pe vremea lui Isus în care clima este răcoroasă vara şi blândă iarna. O localitate mondenă, rafinată, supranumită Nisa Iudeii. Era frecventată de mari personaje din lumea politică şi a finanţelor. Aici îşi petrecea iarna împreună cu curtea sa, regele Irod, într-un palat ca din basme pe care l-a construit la câţiva kilometri distanţă de Ierihon şi ale cărui ruine pot fi văzute şi astăzi. Ierihon, în traducere înseamnă „cel parfumat”. Evident, nu e vorba de parfumul virtuţilor, având în vedere că cei care îl populau, nu veneau aici ca să facă pocăinţă pentru păcate, ci ca să se distreze şi să-şi toace banii în lux şi huzur.
Aici trăia Zaheu; l-am putea numi în limbajul de astăzi baronul de Ierihon. Culmea ironiei: purta un nume pe care chiar că nu-l merita. Zaheu, în traducere înseamnă „cel curat, cel neprihănit”. Şi numai curat, neprihănit nu era. Era mic de trup, un pitic, dar şi mai mic de suflet. Oamenii de tipul acesta, când sunt răi şi corupţi, apoi sunt foarte răi, şi nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile şi ambiţiile pe care şi le propun ca pentru a se defula, pentru a se răzbuna pe toată lumea pentru handicapul cu care natura îi pricopseşte. Zaheu era un individ pe care toată lumea îl ura datorită meseriei pe care o făcea: era şeful serviciilor vamale, director la finanţe; mai marele vameşilor şi perceptorilor, adică mai marele hoţilor şi al corupţilor. Profesia sa îl plasa în rândul păcătoşilor publici, alături de prostituate; la corupţie şi hoţie se adăuga faptul că strângea impozitele pentru ocupantul roman, păgân; era tratat ca un trădător de ţară, un colaboraţionist; ca atare era excomunicat din Sinagogă, nimeni nu putea să-l viziteze sau să-l primească în casă, căci s-ar fi spurcat, şi cine îl întâlnea trebuia să scuipe în urma lui.
Deşi urât şi dispreţuit, fără îndoială că lumea în acelaşi timp îl invidia datorită averii şi poziţiei sociale pe care o dobândise prin puterea banului. Cu toate acestea, Zaheu era un om profund nefericit; inima îi era pustie, goală; trăia închis, izolat ca într-o cazemată, se sufoca în egoismul şi averea lui dobândită pe căi necinstite. Dar într-o zi îşi află salvarea, eliberarea, fericirea. Auzise vorbindu-se de Isus, cel care nu-i urăşte şi nu-i dispreţuieşte pe păcătoşi ci îi primeşte şi îi ajută să iasă din mizeria spirituală, din mocirla în care se află. Auzind că Isus trece prin Ierihon, vrea neapărat să-l vadă. Dar cum să-l vadă dacă mulţimea se îmbulzea în jurul lui Isus, iar el, Zaheu, era atât de mic, că nu ajungea nici la umerii celorlalţi? Dar nu se lasă; tenace, încăpăţinat cum era, ştie să se descurce nu numai în afaceri. Aleargă în faţa mulţimii, urcă într-un copac pe unde avea să treacă Isus, ca să-l vadă când va trece. Ne închipuim uimirea mulţimii când l-a descoperit pe Zaheu cocoţat printre crengile sicomorului! Ce râsete, ce distracţie, ce glume, ce ironii, ce sarcasme! Cum îl arătau cu degetul! Directorul vămilor, şeful finanţelor cocoţat într-un copac ca un copil la furat cireşe, sau în căutare de cuiburi de păsări, sau ca acei copii care neavând cu ce plăti biletul la stadion se caţără în copaci ca să vadă meciul! Dar lui Zaheu nu-i pasă ce judecă şi vorbeşte lumea despre el: se expune ridicolului, sfidează mulţimea; leapădă, aruncă nu numai haina de pe el ca să fie mai sprinten la urcarea în copac, dar leapădă, aruncă, sacrifică toate convenienţele sociale, renunţă la autoritatea sa de om serios, de înalt funcţionar, la demnitatea, onorabilitatea sa; era cineva în oraşul acel, nu? Nu-i pasă de nimic, înfruntă totul, sacrifică tot ce-i stă în cale, numai să-l vadă pe Isus! Se umileşte, se face mic, aflând probabil dinainte, de la alţii, vorba lui Isus: „Dacă nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).
Iată prima condiţie care se cere pentru ca omul să-l poată întâlni pe Cristos: a evada din mulţime, a ieşi din front, a nu fi sclavul conformismului, a înfrunta judecăţile şi prejudecăţile lumii, ale societăţii, a merge împotriva curentului, a renunţa la propria onorabilitatea, la propriul prestigiu, a te expune chiar ridicolului. Cu alte cuvinte, a te smeri, a deveni mic. Acesta este marele paradox al creştinismului: ca să câştigi, trebuie să pierzi, ca să trăieşti, trebuie să mori, ca să te bucuri, trebuie să suferi, pentru a fi trebuie să renunţi la a avea, ca să fii mare trebuie să devii mic, ca să domneşti, trebuie să fii servitorul tuturor.
„Isus, când a ajuns în locul acela, şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Zahee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. În zadar s-ar fi cocoţat Zaheu în copac, zadarnice ar fi fost toate eforturile şi sacrificiile sale dacă Isus nu ar fi ridicat ochii în sus şi nu l-ar fi descoperit printre crengile copacului. Un alt adevăr fundamental al credinţei noastre: noi nu l-am putea descoperi şi întâlni pe Cristos prin credinţă, oricâte eforturi am face spre a-l găsi, dacă el nu şi-ar îndrepta privirea spre noi, nu ne-ar căuta şi nu ne-ar descoperi el mai întâi pe noi. Lui îi aparţine iniţiativa. E lucrarea harului său.
„Astăzi trebuie să rămân în casa ta”. Isus se autoinvită în casa lui Zaheu, intră în casa unui păcătos. Aici este deosebirea fundamentală între creştinism şi toate celelalte religii. Pentru celelalte religii, Dumnezeu e o fiinţă distantă, abstractă, o raţiune supremă care a conceput universul; el locuieşte undeva sus de tot, pe vârful Olimpului, îşi vede de ale lui, nu-l interesează soarta oamenilor de pe pământ. Dumnezeul nostru al creştinilor, dimpotrivă, în Isus Cristos, coboară din înaltul cerului şi vine în mijlocul oamenilor, el e păstorul cel bun care vine în căutarea oiţelor rătăcite – Zaheu este una dintre ele; caută familiaritatea şi intimitatea oamenilor, se comportă nu ca un stăpân cu sclavul său, ci ca un tată cu fiul său, ca un prieten cu prietenul său. „Astăzi trebuie să fiu în casa ta”. Eu nu am casă pe pământ, n-am o piatră pe care să-mi pun capul, n-am o piatră pe care să-mi pun capul. Casa ta vreau să fie casa mea. Trebuie să rămân în casa ta – în casă nu afară, nu în drum, nu la poartă. În casă, acolo unde trăieşti, unde munceşti, unde mănânci, unde dormi, unde iubeşti, unde te cerţi, unde suferi, unde ai coşmaruri, unde îţi pui la cale hoţiile, unde ascunzi banii murdari. Casa păcătosului public, a lui Zaheu s-a transformat în ziua aceea în casa Domnului, în biserică, în locuinţa, în templul lui Dumnezeu. Cristos se invită în casa fiecăruia dintre noi: Astăzi trebuie să rămân în casa ta. Creştinismul nostru ar fi o caricatură de creştinism dacă i-am spune lui Cristos care se autoinvită în casa noastră, în intimitatea noastră, în viaţa noastră: „Doamne, poţi să vii, dar rămâi afară, la uşă, pe scară, în stradă, dar nu în casă, căci am prea multe lucruri de ascuns de ochii tăi, nu vreau să vezi ce este în casa mea, în familia mea, în viaţa mea intimă. Sau, şi mai bine, nu te obosi, lasă că merg eu la tine la biserică, duminică; ne întâlnim acolo”. Mulţimea care l-a văzut pe Isus mergând spre casa vameşului, a rămas şocată, scandalizată, cârtea nemulţumită: „A intrat să găzduiască la un om păcătos”. Se aşteptau să-l ia pe Zaheu şi să meargă împreună la sinagogă; dar nu, a luat altă direcţie: „Astăzi trebuie să fiu în casa ta. Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta... Căci Fiul omului a venit ca să caute ce era pierdut”. Bucuria lui Zaheu nu mai cunoaşte margini: era un om salvat, iertat, eliberat de povara remuşcărilor; acum îşi merita numele pe care îl purta: era într-adevăr curat; neprihănit: îl avea pe Dumnezeu în casa, în inima şi în viaţa sa. Convertirea sa a fost fulgerătoare.
Zaheu îşi exprimă credinţa sa în Cristos nu prin cuvinte, nu prin formula tradiţională: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu!, ci printr-o faptă surprinzătoare; printr-un gest incredibil: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit”. „Sărmanul Zaheu, va fi zis lumea când a auzit ce are de gând să facă, şi-a pierdut minţile, a înnebunit!”. Cum să dea cu piciorul în averea pe care a agonisit-o cu atâta trudă. Averea lui e mai toată făcută din nedreptăţi. Dacă despăgubeşte împătrit, cu ce mai rămâne? Din cel mai bogat om al Ierihonului ajunge un cerşetor sărac, lipit pământului! Nu, Zaheu nu a înnebunit, ci a devenit înţelept cu adevărat. Acea să scrie mai târziu apostolul Pavel: „Nimeni să nu-şi facă iluzii: dacă cineva se crede înţelept în felul acestei lumi, să devină nebun ca să devină înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 3,18-19). Dacă în viaţa noastră morală nu s-a petrecut o schimbare, o transformare radicală, ca în cazul lui Zaheu, credinţa noastră este egală cu zero; noi încă nu l-am întâlnit pe Cristos.
Cristos, care a trecut acum 2000 de ani în urmă prin Ierihon, trece astăzi din nou. E prezent acum în mijlocul nostru la sfânta Liturghie. Noi îl întâlnim, îl vedem fără a urca în sicomor ca Zaheu. Se autoinvită: astăzi vreau să rămân în casa ta. Înainte de a-l primi în Sfânta Împărtăşanie să spunem cu toată umilinţa: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu.
Pr. Claudiu Dumea
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius