Meditatie - 26 septembrie 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a XXVI-a de peste an http://www.calendarcatolic.ro/calendar-romano-catolic/calendar/dail...

Profetul Amos este impresionat şi tulburat de prăpastia ce exista între bogaţii şi săracii din capitala Regatului Israel, sau de Nord, Samaria, pe vremea regelui Ieroboam al II-lea (783-743 î.C.). O mână de bogaţi trăiau într-un lux, într-un huzur de nedescris, în orgii, petreceri şi chefuri neîntrerupte: bucate şi vinuri alese, muzică şi parfumuri rafinate, paturi de fildeş. În ultimii ani, arheologii, făcând săpături pe locul fostului oraş Samaria, au găsit într-adevăr un asemenea pat de fildeş, în care se lăfăiau, dormeau bogaţii de pe vremea profetului Amos. În timp ce restul, majoritatea populaţiei, se zbăteau în cea mai neagră sărăcie şi mizerie. Profetul prevesteşte pedeapsa ce va veni asupra lor: vor fi duşi în robie. Ceea ce s-a şi întâmplat. În anul 722 î.C., asirienii, conduşi de regele Sargon al II-lea, au ocupat Samaria, au distrus-o şi au dus în robie pătura cea mai înstărită a populaţiei, în frunte cu bogaţii care îşi trăiau viaţa în orgii şi petreceri. Aceeaşi temă o reia Isus în Evanghelia Liturghiei de azi. Era un bogat ce se îmbrăca în purpură – în purpură se îmbrăcau, pe vremea aceea, numai împăraţii – şi chefuia nu din când în când, ci în fiecare zi. Isus nu ne spune cum se chema bogatul, căci la evrei numele indicau întotdeauna ceva pozitiv, o intervenţie, o binecuvântare, un dar, un favor al lui Dumnezeu. Or, bogatul din parabola lui Isus era un blestemat, un condamnat de Dumnezeu, iar pedeapsa e mult mai cumplită decât cea prezisă de profetul Amos pentru bogaţii din vremea sa. A murit bogatul, a fost înmormântat cu acelaşi fast cu care a trăit şi a ajuns în Iad, în flăcări, în chinuri. Trăia şi un sărac. Isus ne spune că era drept. Ne dă şi numele lui: Lazăr, prescurtarea de la Eleazar, care, tradus, înseamnă „Dumnezeu ajută”. Dumnezeu l-a ajutat să-şi suporte sărăcia şi boala cu demnitate şi resemnare, fără să se revolte, cu speranţa că îi va face dreptate şi îl va răsplăti după moarte. Zăcea afară, la uşa bogatului, trupul îi era acoperit de răni - era bolnav de lepră –, câinii ce aşteptau resturile de la masa bogatului îi lingeau puroiul. Ar fi voit să-şi potolească foamea cu resturile de la masa bogatului, dar nu i se dădeau. Despre ce este vorba? În antichitate nu se foloseau la masă linguri şi furculiţe. Se mânca cu mâna, direct. Mâncărurile lichide, sosurile, se serveau întingând bucăţi de pâine în ele. De unde, cuvântul lui Isus la Cina cea de Taină: „Cel care întinge cu mine pâinea în blid, acela mă va vinde”. Şi cum se murdăreau pe degete de mâncare, iar şerveţele nu existau, la urmă, luau bucăţelele de pâine, îşi curăţau degetele şi le aruncau sub masă, împreună cu oasele. Acestea erau resturile pe care ar fi voit să le mănânce Lazăr. La sfârşitul mesei, erau lăsaţi în casă câinii şi mâncau ce se arunca sub masă. Bogatul din parabola lui Isus iubea mai mult câinii lui decât pe săracul ce zăcea flămând pe pragul casei lui. E o imagine pe care o avem şi astăzi sub ochi. Bogaţii, mai ales cei din Occident, iubesc mai mult câinii decât săracii, cheltuiesc fantastic de mult pentru câini: mâncăruri speciale, clinici, spitale, frizerii, saloane de coafură, parfumerii pentru câini, cimitire luxoase, cu monumente de marmură, pentru câini, în timp ce în lume mor anual cel puţin 50 de milioane de persoane şi cel puţin un milion de copii de foame şi lipsă de medicamente. A murit şi Lazăr, dar nu ne spune Isus că a fost înmormântat: a fost aruncat la groapa comună, unde erau aruncaţi săracii cărora nu avea cine să le facă înmormântare, şi sufletul lui a fost purtat pe braţe de înger în Paradis. Despre bogat nu ne spune Isus că era ateu, că şi-a adunat bogăţiile în mod necinstit: că a furt, a înşelat, a nedreptăţit, că se îmbăta când făcea mesele sale copioase sau alte păcate; a fost suficient egoismul său, insensibilitatea, lipsa de milă, închiderea inimii la vederea săracului flămând, ca să fie condamnat şi aruncat în Iad. Era un om ce nu se gândea nici la Dumnezeu, nici la aproapele, nici la viaţa de dincolo; singura lui preocupare era să se bucure de viaţă aici, pe pământ, să-i smulgă vieţii toate plăcerile posibile. Se apropie luna noiembrie, dedicată morţilor şi, cu Evanghelia pe care ne-o propune, Biserica ne pregăteşte sufletele, ne îndreaptă mintea spre lucruri serioase, spre lucrurile de pe urmă – „novissima”: moartea, judecata, cerul, Iadul. A murit Abraham, a murit bogatul, a murit Lazăr, au murit cei cinci fraţi ai bogatului, vom muri cu toţii; nu ne facem iluzii, oricât ni s-ar părea moartea de departe. Iadul este o realitate înspăimântătoare, care nu trebuie să se transforme în obsesie, ci trebuie să ne preocupe, să ne dea de gândit, căci „frica de Dumnezeu”, am putea zice, frica de Iad, „e începutul înţelepciunii”. Pentru mulţi creştini de azi, Iadul este o poveste, nu mai trebuie rostit acest cuvân,t ca să nu traumatizăm, să nu speriem lumea. Pentru unii, toţi osândiţii la Iad şi toţi diavolii, la sfârşitul lumii, vor fi iertaţi şi reabilitaţi. E apocatastaza, vechea erezie a lui Origene. Pentru alţii, de exemplu, pentru ortodocşi, care nu cred în Purgatoriu, se poate trece din Iad în cer; invers, nu. Între Iad şi cer ar fi un fel de zid perforat, găurit, şi prin aceste găuri păcătoşii mai mici pot să treacă din Iad în cer. În sfârşit, pentru alţii, Iadul există, e adevăr de credinţă, dar e gol, nu e nimeni în el. Scria teologul elveţian Hanes Urs von Balthasar: „Iadul există, dar nimeni nu poate să spună câte persoane adăposteşte. S-ar putea să fie şi gol. Eu prefer să las loc speranţei”. S-ar putea să fie gol, dar s-ar putea să fie şi plin, aşa cum îl descriu vizionarii de la Fatima, care au văzut sufletele căzând în Iad, aşa cum cad iarna, când ninge, fulgii de zăpadă pe pământ. Sau, urmând logica Evangheliei de azi, care ne spune că bogaţii egoişti merg în Iad, putem presupune că o treime dintre oameni se osândesc, având în vedere că 30% din populaţia globului sunt bogaţi, care au acaparat 70% din bogăţiile pământului, trăiesc într-un huzur şi o risipă fără margini, lăsând două treimi din populaţia globului să rabde şi să moară de foame. Ţările bogate cheltuiesc în fiecare an 1000 de miliarde de dolari pentru armament. Dacă numai o parte din aceşti bani ar fi daţi popoarelor sărace, n-ar mai muri nimeni pe pământ de foame, mizerie sau lipsă de medicamente. S-a calculat că numai cu preţul a două submarine nucleare s-ar putea reduce de trei ori preţul la mâncare în ţările sărace ale Africii. Ceea ce s-a întâmplat recent în Statele Unite poate să fie un avertisment pentru bogaţii Americii şi ai lumii cu privire la pedeapsa ce îi aşteaptă pe lumea cealaltă. Fraţii bogatului osândit nu ar fi crezut şi nu s-ar fi convertit, chiar dacă ar fi mers la ei un înviat din morţi. Acum, la noi, în sfânta Euharistie, vine un înviat din morţi: e Cristos. Lui să-i cerem puterea de a-i iubi şi a-i ajuta pe toţi Lazării pe care îi întâlnim în cale. Pr. Claudiu Dumea