Meditatie - 18 aprilie 2010

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a III-a a Paştelui

Observăm că, în aceste duminici ale timpului pascal, liturgia ne citeşte la rând la prima lectură din Faptele Apostolilor, la a doua lectură din cartea Apocalipsei. În prima lectură, ne descrie primii paşi ai Bisericii în istorie, în veşnică adoraţie înaintea Mielului: Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc. Cu fiecare duminică, liturgia, în prima lectură, ne face să urcăm împreună cu Moise cu un pas mai sus Muntele Nebo, ca, de acolo, să putem privi de departe, în a doua lectură, pământul făgăduit. Textul evanghelic ne face să înţelegem mai bine prima lectură: ea ne spune un lucru extrem de important cu privire la Biserică în călătorie pe acest pământ, şi anume că Biserica are un conducător şi un păstor stabilit de însuşi Cristos în persoana lui Petru: „Paşte mieii mei, paşte vitele mele”. Atâta timp cât Biserica e încă în călătorie pe Pământ, atâta timp cât turma nu a ajuns la păşunile cereşti, ea trebuie să aibă în continuare un conducător, un păstor: păstorii, evident, sunt urmaşii lui Petru, episcopii Romei. Creştinii care s-au separat de comuniunea cu urmaşii lui Petru spun că, de fapt, Petru, după tripla sa lepădare de Cristos, în timpul Patimii, a pierdut prerogativa sa, funcţia de temelie a Bisericii, pe care o primise la Cezareea lui Filip, când Isus i-a zis: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Dar lucrurile nu stau aşa, căci, iată, am auzit în Evanghelia de astăzi că Isus, după Înviere, îl reabilitează pe Petru, îl reconfirmă în misiunea încredinţată la Cezareea lui Filip: pentru tripla sa lepădare, îi cere o triplă mărturisire de iubire şi apoi îi încredinţează spre păstorire turma sa, Biserica. Autoritatea lui Petru şi a urmaşilor săi şi puterea sa este extraordinară: „Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, dar este o autoritate şi o putere care izvorăşte din iubire: „Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?” Petru nu este proprietarul turmei; oile sunt le lui Cristos: „Paşte oile mele”. Petru nu-l înlocuieşte pe Cristos, Păstorul cel Bun, căci el rămâne în fruntea turmei, rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, dar Petru îl face văzut pe Cristos cel nevăzut, care îşi conduce Biserica. După cum rezultă din Evanghelia de azi, nu se poate vorbi de Petru fără a se vorbi şi de Ioan. În Evanghelii, găsim cel puţin de trei ori o legătură misterioasă între aceşti doi Apostoli. Astfel, la Cina cea de Taină, Petru simte nevoia să-l roage pe Ioan, care stătea culcat la pieptul lui Isus, să-l întrebe el cine va fi acela care îl va trăda. În ziua de Paşti, cei doi Apostoli aleargă la mormânt. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Dar nu intră. Din respect faţă de Petru, pus de Cristos drept cap al grupului de Apostoli, îl aşteaptă şi îl lasă pe el să intre cel dintâi în mormânt. În Evanghelia de azi, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, îl descoperă cel dintâi pe Isus; dar Petru se îndreaptă cel dintâi spre Isus. Această asociere în Evanghelii a acestor doi Apostoli nu este întâmplătoare. Petru şi Ioan reprezintă cele două feţe ale Bisericii: autoritatea şi iubirea, ierarhia şi sfinţenia, instituţia şi charisma. Nu există două Biserici: o Biserică ierarhică, constituţională, a lui Petru, şi o Biserică a iubirii, charismatică, a lui Ioan, ci există o singură Biserică ierarhică şi, în acelaşi timp, charismatică. Aşa a voit-o Cristos, Întemeietorul, şi ceea ce Cristos a unit, omul nu poate să mai despartă. Petru nu poate fi separat de Ioan, nici Ioan de Petru. De aceea, marii mistici, marii charismatici, marii întemeietori de ordine şi congregaţii religioase au fost întotdeauna legaţi printr-o iubire şi o ascultare profundă de urmaşul lui Petru. În zilele noastre, există o puternică mişcare anticreştină, care susţine că acum, în jurul anului 2000, când intrăm în noua eră a Vărsătorului, s-a terminat cu Biserica autorităţii, Biserica lui Petru, şi va urma Biserica iubirii, Biserica lui Ioan. Este o aberaţie veche de când lumea, pe care o combătea deja sfântul Augustin când spunea că Petru are nevoie de Ioan şi Ioan de Petru în Biserică, aşa cum, într-un trup, capul are nevoie de inimă şi inima de cap. „Nimeni să nu-i despartă pe aceşti doi Apostoli”, scrie sfântul Augustin… Este spre folosul tuturor credincioşilor faptul că Petru a primit puterea de a lega şi a dezlega păcatele; la fel, este spre folosul tuturor credincioşilor faptul că Ioan şi-a culcat capul pe pieptul lui Isus, conducându-i pe toţi la acea viaţă de iubire şi intimitate, pe care Ioan a sorbit-o din inima Mântuitorului”. Persoanele consacrate, prin definiţie, sunt charismatice; charismă înseamnă iubire, sfinţenie, contemplaţie. Voi sunteţi inima Bisericii. Când inima nu mai bate, nu mai pompează sânge, creierul nu mai funcţionează, picioarele nu mai merg, mâinile nu mai lucrează, totul e mort. Aceasta a fost extraordinara intuiţie a sfintei Tereza a Pruncului Isus: „Mi-am găsit vocaţia: în inima Bisericii, eu voi fi iubirea”. Dacă inima funcţionează, atunci predicatorii au putere să predice, misionarii, să lucreze, martirii au curajul să-şi verse sângele pentru credinţă. Pr. Claudiu Dumea