Meditatie - 17 septembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Joi din săptămâna a XXIV-a de peste an
Paul îi scrie lui Timotei: „Nu neglija darul lui Dumnezeu pe care îl ai în tine, acel dar care ţi-a fost dat… când adunarea preoţilor şi-a pus mâinile peste tine”. Ne rugăm astăzi în mod special pentru preoţi şi pentru toţi creştinii, pentru ca toţi să fie mai conştienţi de carisma hirotonirii sacerdotale şi să o preţuiască din ce în ce mai mult.
Evanghelia este foarte bogată, dar aş vrea să subliniez numai un punct care, de obicei, nu este pus în evidenţă deoarece nu este înţeles bine cuvântul Domnului, şi acesta este că iubirea lui Dumnezeu întotdeauna vine mai înaintea oricărui lucru pe care îl poate face omul.
Fariseul este plin de sine, nu recunoaşte darurile Domnului, ba chiar este convins că el este cel care-i poate oferi ceva lui Dumnezeu. În schimb, păcătoasa ştie că a primit mult pentru că datoria sa era mare: iertată de Domnul, a putut să iubească mult. Acesta este sensul parabolei relatată de Isus. Cine iubeşte mai mult? Acela căruia Domnul i-a iertat mai mult. Asta nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, că păcătoasa obţine iertarea pentru multele ei păcate pentru că ar fi iubit mult, ci, dimpotrivă: iubirea sa este semnul că ea a primit marele dar al lui Dumnezeu: iertarea. Problema fariseului era aceasta: „Dacă acest om ar fi cu adevărat profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care îl atinge”. Acum, Isus nu a recunoscut în ea o simplă „păcătoasă”: a recunoscut „o păcătoasă iertată”, tocmai constatând marea sa iubire. Întotdeauna la început este iertarea lui Dumnezeu, care ne ajută să înţelegem infinita sa iubire şi trezeşte, ca răspuns, iubirea noastră.
„Cel căruia i se iartă puţin, puţin iubeşte”. Această a doua afirmaţie o confirmă pe prima. Nu suntem noi cei care iubim primii, ci Dumnezeu. Prima noastră datorie este de a recunoaşte iubirea sa în toate darurile pe care el ni le face, în toată iertarea pe care ne-o acordă. Aceasta este condiţia pentru a-l putea iubi pe el. Altfel, suntem ca şi fariseul care crede că el este cel ce i-a dat ceva lui Dumnezeu, nu-şi dă seama de iubirea lui şi, astfel, sfârşeşte prin a nu-l iubi.
Să-i cerem Domnului marele har de a şti să recunoaştem că iubirea sa pentru noi şi generozitatea sa este înainte de orice. La Ofertoriu, Biserica recunoaşte aceasta: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea, am primit vinul…”. şi, de aceea, acum, putem să ţi le oferim. Ne înşelăm dacă gândim cu mândrie că putem să-i dăm ceva lui Dumnezeu fără ca mai înainte să fi primit de la el; adevărata iubire creştină faţă de Dumnezeu este întotdeauna o iubire recunoscătoare.