Meditatie - 13 decembrie 2009

[altmariustotal ortodox]

Meditaţie-Duminica a III-a din Advent
„Fraţilor, bucuraţi-vă mereu în Domnul; şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă!” (Fil 4, 4-7).
Primele trei duminici ale Adventului ne vorbesc despre cele trei chemări fundamentale ale creştinului.
Chemarea la speranţă, în prima duminică: „Ridicaţi-vă capetele, pentru că e aproape mântuirea voastră”.
Chemarea la pocăinţă, în duminica a doua: Ioan predică un botez al convertirii şi al iertării păcatelor. Glasul lui răsună în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului!”.
Chemarea la bucurie, astăzi, în duminica a treia.
Întreaga Sfântă Scriptură este străbătută de la un capăt la altul de firul verde al speranţei şi al bucuriei. Dumnezeu a voit ca în istoria omenirii să existe permanent un popor purtător de lumină, de speranţă, de bucurie. Înainte de Cristos, Israelul a fost acest popor ales de Dumnezeu ca să vestească bucuria celorlalte popoare care zăceau în întuneric şi în umbra morţii. În prima lectură a Liturghiei de azi, profetul Sofronie îi reaminteşte poporului ales această misiune: „Strigă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi tresaltă de veselie din toată inima, fiica Ierusalimului!” (Sof 3,14).
După venirea lui Isus, noul popor al lui Dumnezeu este comunitatea creştină ce a primit Vestea cea Bună, Evanghelia, aceea care a preluat de la vechiul popor al lui Dumnezeu misiunea de a răspândi bucuria tuturor popoarelor. Despre această misiune vrea să ne facă conştienţi Apostolul Paul când ne spune în a doua lectură a Liturghiei de astăzi: „Fraţilor, bucuraţi-vă mereu în Domnul; şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă!”.
Creştinii sunt singurii care deţin monopolul bucuriei în lume. Un scriitor francez avea perfectă dreptate când spunea: „Contrariul unui popor creştin nu este un popor ateu, ci un popor trist”.
Bucuria creştinului nu este doar o bucurie promisă pentru viaţa de dincolo. A doua lectură şi întreaga Scrisoare către Filipeni din care este luată lectura sunt o explozie de bucurie ce răbufneşte din preaplinul inimii sale. Ei bine, aceste cuvinte, apostolul bătrân, bolnav, părăsit de toţi, le scrie când era în lanţuri în închisoarea din Roma, când presimţea că în curând va fi condamnat la moarte şi executat.
Cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia de azi ne arată motivul şi izvorul bucuriei: este dubla iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Unde este iubire, acolo este bucurie; unde nu este iubire, acolo este tristeţe, este pustiu.
În prima lectură, profetul Sofronia, care a trăit într-o perioadă tragică a istoriei Israelului, îndeamnă Ierusalimul la bucurie, deşi Ierusalimul era abandonat, pustiu, acoperit cu bălării, locuitorii lui erau în exil, în Babilon. De ce să se bucure? „Pentru că Domnul este în mijlocul tău, ţi-a iertat păcatele, ţi-a înlăturat pedepsele, vă voi aduce înapoi”.
A te şti iubit de Dumnezeu, iertat de el, a trăi în prietenie şi intimitate cu Dumnezeu, aceasta este bucuria supremă pentru inima omului.
Şi al doilea motiv al bucuriei este iubirea de oameni. Apostolul Paul, după ce face îndemnul la bucurie, adaugă imediat: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. Cuvântul grec folosit de sfântul Paul şi tradus în româneşte prin blândeţe indică mai mult decât blândeţe; indică un mănunchi de însuşiri: milă, amabilitate, delicateţe, atenţie, generozitate, toleranţă, capacitate de dăruire, de a renunţa în favoarea altora, de a ierta, de a-i înţelege pe alţii, de a-i scuza, tot ce îl face pe cineva să fie, cum se spune în limbaj popular, un om de zahăr. Acelaşi lucru ni-l spune şi sfântul Ioan Botezătorul în Evanghelie: „Cine are două haine, să-i dea una celui care nu are, şi cine are de mâncare, la fel să facă”.
Observăm că lumea în care trăim devine din ce în ce mai tristă, mai mohorâtă, mai nefericită. Toată lumea se plânge, se lamentează: vinovaţi de starea jalnică în care ne aflăm sunt cei care se află la conducere, sunt cei care ridică preţurile, toată lumea e vinovată. Fals. Cauza tristeţii este în inima omului. Omul este singurul duşman al propriei nefericiri. Devine nefericit fiindcă se închide ca într-o cazemată, ca într-un buncăr în el însuşi, în egoismul său, exact ca în Castelul lui Franz Kafka. Un rege, scrie Kafka, e pe patul de moarte. Un servitor stă îngenuncheat lângă pat. Regele îi spune la ureche nişte cuvinte, este un mesaj extrem de important, pe care trebuie să-l ducă la cineva ce îl aşteaptă undeva afară, departe de castel. Este atât de important mesajul, încât regele i-l repetă la ureche. Servitorul pleacă. Dar castelul este un adevărat labirint întortocheat, cu multe camere, cu multe scări. Se rătăceşte, revine mereu în acelaşi loc. Nu găseşte uşa de ieşire. Dar chiar de ar găsi-o, nu i-ar fi de nici un folos, căci castelul are foarte multe curţi interioare, complicate. Mai mult, punţile de peste şanţul uriaş cu apă care înconjoară zidurile castelului sunt toate ridicate şi nu se poate lua legătura cu lumea din afară. Aşa este omul egoist, închis în el însuşi: este betonat ca într-un buncăr fără geamuri şi fără uşi. Prin zidul gros de beton nici Dumnezeu nu poate intra în inima lui, nici el nu poate ieşi pentru a intra în comuniune cu ceilalţi. Nu se simte iubit de nimeni şi nu iubeşte pe nimeni. De aceea, este trist, amărât, nemulţumit, nervos, nesuferit, nu ştie să ierte, nici să ceară iertare. Este nefericit şi îi nefericeşte şi întristează şi pe cei din jurul său.
Creştinul, cu bucuria în inimă şi pe faţă, vorbeşte mai frumos şi mai convingător lumii despre Dumnezeu decât noi, predicatorii. În schimb, creştinul veşnic trist şi nefericit contribuie enorm la ateizarea lumii. Un ateu îi spunea într-o zi scriitorului A. Pronzzato: „Eu simt nevoia de a vă vedea pe voi (creştinii) mereu trişti. Atunci mă simt liniştit şi mă conving o dată în plus că Dumnezeu nu există. Singurul moment când am îndoieli şi încep să bănuiesc că cele ce se spun în biserică poate nu sunt toate poveşti şi că Dumnezeu ar putea să existe, este atunci când vă văd fericiţi”.
Pentru un creştin, dacă e creştin, bucuria nu e facultativă, ci obligatorie: este o misiune pe care o are de îndeplinit în mod radical şi eroic creştinismul; înseamnă că este chemată, totodată, în mod radical şi eroic, bucuria. „Voi sunteţi lumina lumii”, ceea ce înseamnă: voi sunteţi bucuria lumii. „Aşa să lumineze de bucurie feţele voastre, încât, văzând oamenii feţele voastre luminoase şi senine, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. Amin.

Pr. Claudiu Dumea