Meditatie - 1 decembrie 2010

[altmariustotal catolic]

Meditaţie-Miercuri din săptămâna I din Advent http://www.calendarcatolic.ro/calendar-romano-catolic/calendar/dail...

În inima fiecărui om există o mare dorinţă de fericire, şi Dumnezeu, cel care a dat-o, promite s-o satisfacă. În textele de la liturgia de astăzi, Dumnezeu ne promite o mare fericire, anunţând sfârşitul suferinţelor. El va îndepărta moartea pentru totdeauna, el va da la o parte vălul de pe faţa tuturor popoarelor, el va usca lacrimile şi va şterge toate umilinţele; el a promis aceasta. El va da o fericire extraordinară, simbolizată de acest banchet cu vinuri alese şi cu cărnuri grase. Dumnezeu, deci, vrea ca noi să aspirăm la fericire: este darul pe care ni-l face, o fericire care vine de la el, o fericire de care ne vom bucura în mod perfect alături de el: „Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele”. Biserica retrăieşte speranţa fericirii adevărate, care constă în unirea cu Dumnezeu. Evanghelia ne spune care sunt condiţiile acestei speranţe. Pentru a primi speranţa, e necesar să acceptăm gândul că acum ne lipseşte ceva, că nu avem ceea ce ne dorim: cine este sătul nu mai speră. În Magnificat, sfânta Fecioară Maria constata că Dumnezeu îi copleşeşte cu bunuri pe cei săraci, şi pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale: pentru a avea speranţă, e nevoie să acceptăm că nu suntem încă bogaţi, e nevoie să acceptăm să renunţăm la satisfacţiile imediate pentru a aştepta fericirea adevărată, care vine de la el. Marea tentaţie umană e de a căuta fericirea imediată, de a nu aştepta, de a căuta în grabă satisfacţiile care par să umple mintea şi inima, dar nu pot să dea bucuria profundă, lăsând inima goală şi distrugând speranţa. Mulţimea l-a urmat pe Isus, l-a urmat în pustiu, lipsindu-se de toate: „Sunt trei zile de când stă lângă mine şi nu are ce să mănânce”. Trebuie să înţelegem că unele situaţii de lipsă nu sunt obstacole în viaţa spirituală, ci sunt condiţia normală a vieţii de credinţă, de speranţă şi de caritate şi de care trebuie să ne bucurăm. Dacă ne simţim slabi, asta înseamnă că trebuie să recurgem la puterea lui Dumnezeu, şi nu să ne plângem, ci să fim bucuroşi în speranţă. Dacă lipsesc mijloacele umane pentru a realiza un proiect ce ni se pare din punct de vedere uman vrednic de a fi dorit, nu trebuie să ne plângem, ci să aşteptăm de la Dumnezeu mijloacele sale, care fac să trăim viaţa în Duhul Sfânt. Şi aşa în toate situaţiile în faţa cărora ne simţim insuficienţi, pentru că tocmai acestea ne dau nouă motive de speranţă. Sfântul Paul ne spune că speranţa se trăieşte în raport cu lucrurile pe care nu le posedăm încă, cele care nu se văd; dacă le vedem, dacă le avem în mână, nu mai suntem în speranţă (cf. Rom 8,24). Un alt aspect pe care evanghelia ni-l arată este aspectul dinamic al speranţei. Speranţa nu e o virtute care ne pune într-o atitudine pasivă, e o virtute care ne încurajează să folosim ceea ce avem, să fructificăm umilii noştri talanţi. Isus, pentru a hrăni mulţimea, le-a cerut discipolilor să aducă ceea ce aveau. Nu era nimic, era un lucru ridicol, dar Isus i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?” I-au răspuns: „Şapte pâini şi câţiva peştişori”. Domnul vrea să-i asocieze la opera sa. El vrea să se vadă că e lucrarea sa şi a noastră, că e o lucrare disproporţionată în raport cu slabele noastre puteri, dar vrea să fim asociaţi la opera sa cu o mare speranţă şi ne cere să punem la dispoziţia sa mijloacele care, de altfel, nu sunt altele decât acelea pe care le-am primit de la el însuşi. Deşi nu suntem nici bogaţi, nici înţelepţi, nici puternici, nici nobili (cf. 1Cor 1,26), trebuie să avem încredere în Domnul şi să ne prezentăm lui în fiecare zi cu oferta noastră, aducându-i puţinele noastre resurse, cu o mare speranţă, pentru ca Domnul să-şi manifeste acum bunătatea sa de Părinte, ca lumea întreagă să trăiască mereu în speranţă. Domnul ia pâinile şi peştii, aduce mulţumire, le frânge şi le dă discipolilor şi discipolii mulţimii, şi toţi mănâncă şi se satură. Minunea e o promisiune; Biserica o aminteşte pentru a retrăi speranţa noastră în ajutorul Domnului pentru fiecare zi a vieţii noastre şi speranţa fericirii depline în viaţa fără sfârşit cu Dumnezeu, când el va veni să ne caute. Meditaţie – Minunile sunt numite „semne”, în special în Evanghelia după Ioan, pentru că realmente sunt pline de semnificaţie. O minune nu este numai un semn minunat al lui Isus într-o circumstanţă anume, ci este şi o profeţie, o revelare a intenţiei lui Dumnezeu, despre ceea ce vrea să facă, a făcut sau va face în viitor. Astfel, minunea înmulţirii pâinilor, acest gest de milă al lui Isus, îl putem înţelege văzând în el semnul atâtor alte gesturi ale sale. Şi pentru că suntem în Advent, putem să vedem în acest miracol simbolul însuşi al întrupării. Isus a venit pentru că a avut milă de oameni, a voit să le dea lor să mănânce şi i-a cerut sfintei Fecioare Maria să dea şi ea ceva, să-şi dea propriul consens, propria viaţă, şi să-i dea trup şi sânge pentru ca el să poată deveni mâncare şi băutură. La Buna-Vestire i s-a cerut Mariei să fie disponibilă, aşa cum mai târziu Isus va cere apostolilor să fie disponibili, să dea ceea ce au, ca să poată înmulţi aceste umile posibilităţi şi să răspundă la marile probleme ale omenirii. Ceea ce Isus a făcut la înmulţirea pâinilor vrea să continue şi în zilele noastre şi mereu ne deschide inima faţă de nevoile celor mulţi, ne arată câte nevoi sunt în lume şi ne întreabă: „Câte pâini aveţi?” Ne cere adică să punem la dispoziţia sa puţinele noastre bogăţii, sau mai bine spus sărăcia noastră, dar să o facem cu o disponibilitate adevărată, pentru ca el să poată continua opera sa de mântuire, de eliberare.